Adrian Vasilescu, BNR: Dintre cele 31 de bănci „reclamate“ că ar fi plătit zero impozite pe profit în anii 2012-2016… 12 au fost radiate din sistemul bancar cu mulţi ani în urmă

Subiectul e fierbinte. Întrebările curg, toate având însă un numitor comun: e posibil ca, din 36 de bănci, câte sunt cuprinse acum în sistemul bancar românesc, 31 (81,11 la sută) să nu declare timp de cinci ani (din 2012 până în 2016) nicio obligaţie de plată a impozitului pe profit? Miră, cu deosebire, două detalii din acest tablou de-a dreptul şocant: prima – că tabelul ar fi semnat de ministrul finanţelor; şi a doua – izbitoare în cuprinsul tabloului celor 31 de bănci – că 12 dintre ele au fost radiate de ani buni din sistemul nostru bancar.

Aceste 12 bănci nu mai există. Numele lor, luate de pe cruci şi trecute pe lista neagră, au umflat subiectul.

Dacă vor fi şi bănci evazioniste… Ministerul Finanţelor rămâne singurul delegat de lege să cunoască realitatea. Banca Naţională nu face supravegherea fiscalităţii. Şi nu o face pentru că o opreşte legea. E limpede, aşadar, că orice aluzii ori chiar acuzaţii că Banca Naţională ar fi în complicitate cu băncile comerciale – tolerându-le ingineriile financiare – sunt lipsite de sens. Iar  „agăţarea“ de subiect şi a Băncii Naţionale, fără să poată fi invocat vreun temei legal, pentru că nici nu există vreunul, este absolut gratuită.

Adaug, aici, că şi un alt domeniu al sistemului bancar, care se mişcă greu – mă refer la protejarea consumatorilor de servicii financiare, în sensul comun al acestei sintagme – este exclus din rândul atribuţiilor BNR. Aşa consfinţeşte legea românească! Iar pentru a defini „sensul comun“, în materia protecţiei consumatorilor de servicii financiare, expresia „cu amănuntul“ este cea mai potrivită. Să primeşti, să analizezi şi să rezolvi plângerile una câte una. Caz cu caz. Şi iată că protecţia „cu amănuntul“ a consumatorilor de servicii financiare este un pretext pentru tot mai multe voci, din spaţiul public şi nu numai, să îndrepte către Banca Naţională săgeţi pe care nu greşesc dacă le numesc otrăvite. O imagine deformată – departe de a fi singulară, de altfel – este vândută astfel opiniei publice: aceea că BNR nu şi-ar îndeplini principala misiune, aceea de a-i proteja pe clienţii băncilor, persoană cu persoană, caz cu caz. Simplă închipuire.

Prin lege, Băncii Naţionale a României îi sunt încredinţate, într-adevăr, şi răspunderi privind protecţia consumatorilor de servicii financiare… însă într-un sens special: „cu ridicata“! BNR asigură protecţie, pe căi specifice, tuturor celor 10 milioane de persoane fizice care deţin cele 15 milioane de depozite de economisire; dar şi milioanelor de debitori cu credite bancare; de fapt, tuturor cetăţenilor care, într-un fel sau altul, vin în contact cu băncile. Masei mari şi tăcute de consumatori care de regulă nu e apărată de avocaţi; şi nu protestează nici la Parlament, nici în faţa Băncii Naţionale şi nici în faţa sediilor băncilor comerciale. Banca Naţională este chemată să-i protejeze. Cum anume o face?  Îndeplinindu-şi toate cele 5 atribuţii pe care i le-a stabilit legea: 1) politici monetare şi politici de curs de schimb; 2) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit; 3) emiterea bancnotelor şi a monedelor; 4) stabilirea regimului valutar; 5) administrarea rezervelor internaţionale. Toate subsumate obiectivului fundamental: stabilitatea preţurilor. Şi, desigur, stabilităţii financiare.

Fără îndoială, băncile trebuie să plătească impozit pe profit. Iar publicul are dreptul să ştie cine plăteşte şi cine nu. Dar numai legea spune cum se calculează profitul operaţional, cum se calculează provizioanele, ce profit net rămâne şi cât au (sau n-au) de plătit băncile. Iar băncile – societăţi comerciale ca oricare alte companii – fac bilanţuri potrivit standardelor internaţionale. Pentru corectitudinea acestor bilanţuri răspund acţionarii şi executivii băncilor. În acelaşi timp însă, aşa cum prevede legea, bilanţurile sunt auditate.

Şi mai departe? Mai departe intră în rol Ministerul Finanţelor, care acceptă sau nu acceptă documentele primite. Cu legea în faţă.