Eduard Dinu, profesor ASE: Profitul reinvestit NU este cea mai ieftină sursă de finanţare

Rândurile de faţă au ca punct de plecare articolul dlui. Radu Crăciun intitulat „Statul român, un fond de investiţii vultur?”, articol publicat în Ziarul Financiar din 25 septembrie a.c. Autorul analizează în cadrul său politica agresivă de dividende a statului român în companiile în care acesta este acţionar majoritar. O frază de final frapează însă, cu atât mai mult cu cât are un caracter de generalitate, şi anume: „(...) să nu uităm, cea mai ieftină finanţare este cea a profitului reinvestit”.

Mărturisesc că am citit de mai multe ori fraza de mai sus din simplul motiv că e greu digerabilă financiar într-o lume care se doreşte deschisă mecanismelor pieţei şi asumării riscurilor. Ca să fiu foarte clar: capitalul propriu este cea mai scumpă sursă de finanţare pentru o companie, nicidecum cea mai ieftină! De ce? Tocmai din raţiunea pentru care se nasc companii, şi anume din dorinţa unor întreprinzători de obţine randamente superioare pentru capitalul investit, în corelaţie directă cu riscurile mari la care se expun. Un singur exemplu de concretizare a acestor riscuri: în cazul în care o companie ajunge în insolvenţă acţionarii acesteia sunt ultimii în lista masei credale.

Sigur că politica în domeniul repartizării profitului net poate avea în vedere şi satisfacerea nevoilor interne de finanţare a companiei. Dar lucrul acesta nu este în contradicţie cu cele afirmate anterior, ba, dimpotrivă: reinvestirea profitului urmăreşte în fapt obţinerea unor randamente viitoare superioare celor prezente pe calea distribuirii de dividende.

O metodă simplă de evaluare a costului capitalului propriu este desigur cea a costului de oportunitate, ar desigur că ştiinţa financiară a dezvoltat şi alte modele: capital assets pricing model, rata rentabilităţii financiare, etc.

Prin comparaţie cu sursa proprie de finanţare, sursele externe, cum ar fi de exemplu creditele bancare sunt mai ieftine. Argumente? Băncile nu îşi asumă TOT riscul finanţării unei afaceri, ci numai o parte bine calculată din acesta (de aceea există analiza specifică de risc, nu?!), cer garanţii, acordă credite sindicalizate, etc. Din acelaşi considerent al partajării riscului este nevoie adesea şi de finanţarea proprie a afacerii, respectiv a dezvoltării acesteia.

Mai e un element care trebuie adus în discuţie când comparăm costurile aociate diferitelor surse de finanţare în cazul companiilor de stat, multe din ele aflate în poziţii cvasimonopoliste în sectoare primare: nu cumva tocmai aceste două criterii, respectiv forma de proprietate şi poziţia pe piaţă le califică pentru atragerea de finanţări externe la costuri (şi mai) competitive?

Sunt de acord că instabilitatea politicii în domeniul dividendelor în cazul companiilor autohtone cotate pe bursă îngreunează gestionarea eficientă a portofoliului de investiţii al investitori calificaţi, cum este cazul fondurilor de pensii, dar nu mă pot abţine să nu remarc că investitorii de retail au fost beneficiarii (indirecţi) ai politicii actuale de repartizare a profitului net al companiilor în care statul este acţionar majoritar .

Dacă profitul reinvestit ar fi cea mai ieftină sursă de finanţare probabil n-ar mai exista companii private pe glob, căci nimeni nu şi-ar asuma riscul investirii într-o afacere fără să spere la randamente corelate acestuia.

Autor: Eduard Dinu – prof. Dr. A.S.E. Bucureşti