O factură pe care o plătim noi: Într-o Românie pe care bancherii o consideră needucată financiar, BNR constată din nou post-mortem cum cursul şi dobânzile la lei cresc peste noapte, provocând din nou teamă, după ce a vândut din nou iluzii economice, la fel ca acum 10 ani
Joi, 9 noiembrie, în a 11-a lună a anului, guvernatorul BNR Mugur Isărescu constată că avem o problemă: importurile au crescut prea mult (dăm de lucru la alţii), având în spate creşterea consumului pe fondul creşterii salariilor, exporturile nu au putut ţine pasul (nu suntem aşa competitivi), aşa că România a ajuns mai nou la un deficit al balanţei comerciale de 1 miliard de euro pe lună, care înseamnă un mare semn de avertizare.
Această creştere a deficitului comercial este principalul vinovat pentru creşterea cursului valutar leu/euro, lasă să se înţeleagă guvernatorul BNR.
În nouă luni din acest an, deficitul balanţei comerciale este de aproape 9 miliarde de euro, iar dacă punem finalul de an cu cel puţin 1 miliarde de euro pe lună, dacă nu chiar mai mult că vin sărbătorile, România va înregistra un deficit comercial de peste 13 miliarde de euro.
Spre aducere aminte, în 2008, anul de la care a pornit îngenuncherea României în criză, am avut un deficit comercial de 23 de miliarde de euro, la o creştere economică de peste 7%.
Cred ca principala problemă nu este creşterea importurilor, piaţa fiind liberă în mişcarea bunurilor şi serviciilor, ci că Mugur Isărescu constată acest lucru când e prea târziu, când importurile au fost făcute, fără să fi acţionat din timp, ca să nu se ajungă aici.
Istoric, creşterea salariilor duce la creşterea consumului, care înseamnă şi creşterea importurilor având în vedere că România nu reuşeşte să acopere anumite dificite, spre exemplu din produsele agroalimentare, economia românească nefiind atât de competitivă în special pe segmentul companiilor româneşti astfel încât să acoperim cererea internă prin produse făcute local, nu din importuri, şi nici la export, să intrăm pe pieţe externe la concurenţă cu produsele de acolo.
Dacă ştim că importurile vor creşte pentru că avem precedente în spate, nu înţeleg de ce BNR a ţinut cursul leu/euro pe loc, când ar fi putut să-l facă să crească mai mult, pentru a tempera creşterea importurilor şi pentru a menţine competitivitatea produselor româneşti la export, competitivitate care în acest moment este redusă de creşterea salariilor.
În precedenta perioadă de boom economic 2004-2008, BNR a lăsat cursul să scadă de la 4 lei la 3,1-3,2 lei pentru un euro, importurile, creditele în valută – euro şi franci elveţieni au explodat, lăsând iluzia românilor care s-au împrumutat să le-a crescut puterea de cumpărare (salariul în lei fiind împărţit la un curs valutar mai mic, rezultă un salariu în euro mai mare) şi pot plăti ratele fără niciun fel de problemă. De altfel şi băncile prin creditele date pe bandă rulantă la un curs în scădere au contribuit la această iluzie, că românii au de unde să dea bani înapoi.
Când datele macro s-au deteriorat, şi pe fondul majorării salariilor şi a derapajului fiscal de la buget, explozia deficitului comercial, explozia deficitului de cont curent a lovit România direct în plex, lăsându-o fără respiraţie până a venit SMURDUL de la FMI, întâi prin retragerea liniilor de finanţare, iar apoi prin creşterea cursului valutar de la 3,3 la 4,2 lei pentru un euro în câteva luni şi creşterea dobânzilor la lei în încercarea de a reduce retragerea surselor în valută.
Piaţa imobiliară s-a prăbuşit, companiile private au fost nevoite să reducă salariile angajaţilor pentru că nu mai aveau resurse financiare cu ce să le plătească deoarece căzuseră vânzările, iar preşedintele Băsescu şi guvernul Boc au dat lovitura de graţie prin creşterea TVA şi reducerea salariilor bugetarilor cu 25%.
Şi în perioada de boom BNR ştia că economia românească nu este atât de competitivă încât să-şi permită scăderea cursului şi totuşi l-a lăsat să scadă, vânzând o iluzie care ne-a costat în 2008-2009-2010.
La fel este şi acum chiar dacă deficitele sunt la jumătate faţă de 2008, iar România pare să aibă o poziţie mai solidă din punct de vedere economic şi financiar.
Importurile au crescut pe o stabilitate a cursului valutar, dar şi pe fondul scăderii dobânzilor la lei, indicele Robor fiind lăsat să coboare sub 1% pe an.
Doi-trei ani România a trăit cu o inflaţie mică, chiar deflaţie, şi cu dobânzi incredibil de mici, atât la lei cât şi la euro.
Pe acest fond, al iluziilor unor condiţii bune de piaţă, curs stabil şi dobânzi mici, împrumuturile, în special cele luate de persoanele fizice, au crescut din nou, atât pe credite de consum cât şi credite imobiliare, unde avem din nou maxime istorice.
Deşi în Europa condiţiile nu s-au schimbat, ci dimpotrivă s-au îmbunătăţit, atât la nivelul creşterii economice cât şi la nivelul prelungirii perioadei cu inflaţie redusă şi dobânzi mici la euro, în România avem un început de derapaj, din nou când avem creştere economică record.
Inflaţia creşte în România peste prognozele BNR, aproape 3% pe an spre finalul anului şi 4% anul viitor, Roborul a ajuns la 2%pe an, în numai o săptămână şi fără intervenţia BNR care a pompat lei în piaţă probabil că s-ar fi dus la 4%, cât este aşteptarea de inflaţie, iar cursul a urcat de la 4,55 la 4,63 lei pentru un euro, în trei luni, adică aproape cu 1% (peste 4% anualizat), iar în ultima săptămână de la 4,59 la 4,63 lei pentru un euro, adică 0,6% (30% anualizat).
Aceste creşteri par mici într-un context al valorii nominale, dar în termeni relativi sunt mari. Gândiţi-vă ca într-o săptămână cursul a crescut cu 0,6%, iar la bancă depozitele pentru economiile în lei pe un an au o dobândă anuală de 2%.
Pentru Isărescu aceste creşteri de curs şi Robor fac parte din piaţă, din viaţă. Pentru cei care le plătesc, mai puţin.
Important este mesajul, că euro creşte, că Roborul creşte.
Prin stabilitatea cursului şi Roborul incredibil de mic, BNR şi băncile au dat iluzia românilor că lucrurile sunt stabile, mai ales că piaţa este inundată şi de creşteri salariale venite de la buget, unde cuvântul de ordine este să strângem cât mai mulţi bani ca să-i dăm pe salarii, şi prin lipsa ofertei de forţă de muncă.
De asemenea, stabilitatea cursului, la fel ca în perioada de boom, a dat salarii mai mari în euro, care pe lângă iluzia pe care o injectează la nivelul românilor a afectat şi competetitivitatea unor sectoare, confecţii sau mobilă unde sunt mulţi antreprenori români.
Este foarte greu să acomodezi creşterile salariale în lei în preţul produselor, în special la export, dacă nu ai ca instrument creşterea cursului. Dacă dai o creştere a salariilor cu 10-20%, cum poţi să transferi acest lucru în preţul produsului la export dacă nu ai o creştere a cursului mai mare decât 1%. Trebuie să dai oameni afară sau să-ţi reduci marja ca să fi competitiv.
Acum când cursul creşte şi Roborul creşte, apar din nou semne de întrebare. Ca şi cum nu am fi învâţat nimic din istoria lui 2008-2009.
De la guvern avem pretenţii mai mici (bineînţeles că între a majora salariile şi a face investiţii, orice partid preferă să mituiască electoratul cu bani, mai ales PSD-ul care îşi bazează voturile pe cei 1,2 milioane din administraţie şi 5 milioane de pensionari), dar BNR să facă din nou aceleaşi greşeli şi să lase ca aceste deficite să crească din nou sub ochii lor, care mai devreme sau mai târziu vor lovi economia României?
România are nevoie de la BNR mai puţin de a atrage atenţia post-mortem, ci mai mult de acţiune, nu declaraţii, atunci când suntem în viaţă.
Independenţa unei bănci centrale, inclusiv a BNR, este de a lua măsuri din timp pentru a preveni şi a atenua anumite consecinţe care rezultă din politicile guvernamentale.
La încrederea pe care o are, Isărescu îşi permite să ia măsuri “penalizatoare” la adresa politicilor guvernului, nu să aplice măsuri acomodative care să susţină guvernul, care acum este al PSD.