Modificarea Legii evaziunii fiscale pentru incriminarea nereţinerii la sursă, partea nevăzută a icebergului fiscal recent lansat la apă

Autor: Dan Dascălu 13.12.2017

Anul 2017 s-a dovedit nu doar unul al unor modificări fiscale de mare amploare (denumite generic sub denumirea de ”revoluţie fiscală”), dar şi unul al marilor surprize în planul măsurilor legale adoptate, bine camuflate în cadrul actelor normative emise, iar finalul său nu putea să facă notă discordantă. Înscriindu-se în aceste tendinţe, proiectul de ordonanţă publicat de Ministerul Finanţelor Publice pentru modificarea Legii evaziunii fiscale nr.241/2005 cuprinde o serie de modificări de substanţă în domeniu, dintre care unele, la o lectură neatentă pot scăpa chiar unor specialişti, în timp ce nespecialiştii au şanse dacă nu nule, cel puţin minime, să le detecteze.

Astfel, nota de fundamentare a proiectului, ca şi comunicarea publică a autorităţilor pe acest subiect, abordează exclusiv problema necesităţii reincriminării faptei angajatorilor de a nu vărsa la bugetul de stat sumele reţinute la sursă cu titlu de impozit şi contribuţii sociale, care fusese anterior declarată neconstituţională prin Decizia nr.363/2015 a Curţii Constituţionale. Reamintim pe scurt din această perspectivă că această decizie a declarat neconstituţională prevederea originară din Legea evaziunii fiscale pentru raţiuni de ordin formal (a nu se înţelege, însă, lipsite de semnificaţie sau pur de formă), anume, lipsa de predictibilitate şi previzibilitate a dispoziţiei legale de ordin penal, care pur şi simplu nu permite a stabili care tipuri de impozite intră în sfera de aplicare a sa.

Anunţată de ceva vreme, această reincriminare a reţinerii la sursă a făcut obiectul unei mediatizări şi mai intense, odată cu aşa-zisul transfer al contribuţiilor sociale în sarcina angajatorilor, necesitatea găsirii unei soluţii în această privinţă fiind una reală faţă de dificultăţile pe care salariaţii le pot avea în valorificarea drepturilor lor de pensie sau de asigurări sociale de sănătate, în cazul în care asemenea sume nu sunt achitate de către cei dintâi. În plus, unii chiar au spus că scăderea arieratelor de acest tip ar fi fost chiar motivul pentru care această măsură fiscală de amploare a fost adoptată prin OUG nr.79/2017, chiar dacă s-ar putea ridica unele obiecţii cu privire la lipsa de coerenţă a statului în abordarea fenomenului evazionist de acest tip, atât timp cât a fost recent dezincriminată ”munca la negru” (a se vedea OUG nr.53/2017).

În schimb, proiectul de act normativ introduce o incriminare ”nou-nouţă” a unor fapte care nu au practic nicio legătură cu impozitele şi contribuţiile sociale, anume, însăşi nereţinerea şi nevărsarea impozitelor cu reţinere la sursă, aplicabile în cazul redevenţelor, dobânzilor etc. În plus, ca lucrurile să fie complete, din motivaţia publică oficială a adoptării acestui proiect de act normativ nu doar că nu transpar motivele care fundamentează necesitatea acestei incriminări, ci, mai mult, aceasta nu este nici măcar amintită că ar fi introdusă în lege, fiind considerată ”business as usual”, deşi, realitatea este una cu totul diferită. De altfel, nu doar că niciodată în ultimii 25 ani această faptă nu a fost considerată altceva decât contravenţie (i.e. sancţionabilă cu amendă şi, desigur, cu plata de obligaţii fiscale accesorii de tipul dobânzilor şi, după caz, penalităţilor şi, respectiv majorărilor de întârziere), ci, mai mult, nu există niciun motiv logic şi coerent pentru care o asemenea măsură legislativă să fie introdusă. Or, dacă alte aspecte legate de acest act normativ au fost abordate deja în media (e.g. necesitatea introducerii unui prag de semnificaţie, necesitatea majorării termenului prevăzut de lege a cărui scurgere face ca legea să fie infracţiune etc.). credem că ar trebui expuse câteva comentarii şi cu privire la aceste dispoziţii legale ce incriminează această nouă infracţiune propusă de proiectul de lege.

În primul rând, spre deosebire de nevărsarea la buget a sumelor reţinute la sursă ca impozite şi contribuţii, nereţinerea la sursă a unor impozite nu poate fi infracţiune, întrucât reprezintă o faptă de cu totul altă natură. Dacă prima are în esenţă menirea a unui substitut al infracţiunii de delapidare (sancţionată penal), întrucât aceasta din urmă nu ar putea fi incidentă pentru simplu fapt că cel care reţine la sursă, deşi are în posesia sa banii care i se cuvin statului, aceştia sunt în realitate, juridic vorbind, proprii săi bani, a doua practic realizează acelaşi efect, fără însă ca acest impediment să mai aibă vreo relevanţă. În schimb, nereţinerea la sursă nu este niciodată mai mult decât o simplă dispută fiscală, întrucât asupra unei anumite operaţiuni înregistrate în contabilitatea sa, plătitorul venitului are o interpretare care la final se dovedeşte a fi una contrară celei împărtăşite de organul fiscal, ceea ce practic exclude sub orice formă incidenţa evaziunii fiscale, fiind o problemă care trebuie rezolvată la instanţele de contencios administrativ-fiscal.

În al doilea rând, este imposibil de înţeles cum ar putea să răspundă penal cineva pentru nedeclararea impozitelor datorate de o terţă persoană, atât timp cât pentru nedeclararea propriilor sale impozite şi taxe, atunci când legea îi stabileşte o asemenea sarcină, plătitorul vizat de această nouă infracţiune nu este pasibil de închisoare, în condiţiile în care de aproximativ 40-50 de ani în toate ţările civilizate din lume s-a renunţat la sancţionarea cu închisoarea a contribuabililor pentru neplata propriilor datorii. Faptul că plătitorul răspunde pentru aceste sume, inclusiv pentru aceste obligaţii fiscale accesorii, în nume propriu, ca şi cum ar fi propriile sale obligaţii, reprezintă din punctul de vedere al statului cea mai bună ”garanţie” că îşi va recupera respectivele sume, dacă se va dovedi că legea fiscală nu a fost corect aplicată de către cel dintâi, astfel încât chiar nu există vreun motiv nici în acest caz ca o problemă fiscală să fie artificial transferată pe tărâm penal.

În al treilea rând, problemele care ţin de nereţinerea la sursă ridică probleme complicate de interpretare a dreptului, în legătură cu tranzacţii internaţionale, de multe ori susceptibile de multiple interpretări, iar riscul unei greşeli este de multe ori practic inerent. Or, în condiţiile în care forma cerută de lege pentru sancţionarea noii infracţiuni este inclusiv intenţia indirectă (i.e. făptuitorul nu urmăreşte rezultatul plăţii unor impozite mai mici, dar îl prevede ca posibil şi îl acceptă să se producă), conduce practic la incriminarea oricărei simple greşeli de aplicare a legii fiscale, întrucât de cele mai multe ori existenţa unor mai multe interpretări ale acesteia, de atât de multe ori obscură, este garantată. Nu trebuie să uităm din această perspectivă eficienţa scăzută a activităţii de îndrumare a contribuabilului, care de mult prea multe ori se transpune în răspunsuri de neînţeles, ca să nu mai vorbim despre numărul de-a dreptul redus de soluţii fiscale individuale anticipate adoptate în peste 10 ani de activitate a acestei instituţii.

Nu în ultimul rând, noua reglementare ”păcătuieşte” în continuare prin lipsă de precizie şi predictibilitate, astfel încât chiar dacă este rezolvată problema identificării impozitelor ce pică sub incidenţa reglementării, nu aduce nici un element în privinţa definirii nereţinerii la sursă, în special, în ceea ce priveşte momentul în care ea se poate produce. Desigur, fiind o chestiune pe care Curtea Constituţională nu avea cum s-o abordeze în soluţia pronunţată, atât timp cât fapta de nereţinere nu era sancţionată de vechea formulare a textului legal, ea rămâne o problemă extrem de critică întrucât este de datoria legii penale să stabilească în mod concret care anume este fapta în legătură cu care se produce incidenţa sa (e.g. la momentul plăţii sumei către partenerul extern fără să se reţină impozitul, la momentul expirării termenului legal pentru declararea impozitului cu reţinere la sursă, în cazul în care acesta ar fi datorat etc.).

Dan Dascălu, Partener, D&B David şi Baias