Biografia secretă a lui Neagu Djuvara: De la misiuni secrete la controverse şi acuzaţii de spionaj. Istoricul a coordonat misiuni cu CIA şi serviciile de informaţii franceze

Neagu Djuvara (n. 1916) se înscrie în seria de cărturari români care s-au afirmat în domenii spirituale din cele mai variate – istorici, filozofi, jurnalişti, literaţi, diplomaţi – cu o operă cuprinzătoare, propagatori de idei inovatoare, uneori controversate.

De asemenea, Neagu Djuvara se înscrie şi într-o altă serie, aceea a personalităţilor de origine aromână, care au jucat un rol important în viaţa culturală, politică, dar şi diplomatică a României.

 

Tinereţea

Familia din care face parte este documentată în Ţările Române de la sfârşitul secolului XVIII, din rândurile sale ridicându-se personalităţi importante, politicieni, universitari, diplomaţi.

Tatăl său, Marcel Djuvara, absolvent al Politehnicii din Berlin-Charlottenburg, îşi pierde viaţa la sfârşitul Primului Război Mondial. Soţia sa făcea parte dintr-o altă familie boierească cu tradiţii, Grădiştenii.

Neagu Djuvara studiază istoria la Universitatea Sorbona din Paris, obţinând titlul de doctor în drept (1940).

În 1941, se află, ca şi alţi membrii ai generaţiei sale, pe fronturile din Basarabia şi Transnistria, ca ofiţer de rezervă, fiind rănit aproape de Odesa.

 

N.Red: acest articol a fost publicat iniţial cu titlul: Istorici şi diplomaţi (LIV). Misiunile secrete ale lui Neagu Djuvara/ de dr. Alexandru Popescu

Curier de taină

De abia intrat în rândurile diplomaţiei prin concurs (mai 1943), Neagu Djuvara pleacă, chiar în dimineaţa zilei de 23 august, în calitate de curier diplomatic, la Stockholm, unde fusese numit ca secretar de legaţie, activând până în septembrie 1947, când este „epurat” din Ministerul de Externe.

De fapt, misiunea lui Neagu Djuvara la Stockholm era legată de negocierile de pace purtate cu ambasadoarea URSS, doamna Kollontai, fiind astfel implicat şi într-o misiune de „diplomaţie secretă” de mare confidenţialitate, asupra căreia oferă detalii într-un interviu acordat în 2008 şi în alte lucrări ale sale. Scopul acestei misiuni este detaliat de Djuvara: „Fusesem trimis acolo de guvernul Antonescu să-i spun ministrului nostru Frederic Nanu să reia negocierile cu doamna Kolontay, ambasadorul rus, negocieri la care guvernul de la Bucureşti nu răspunsese”. Neagu Djuvara consideră că propunerile lui Antonescu, care trebuiau înaintate sovieticilor, erau nerealiste, chiar „aberante”, dar aceştia le-au acceptat : „E fantastic cum mareşalul Antonescu pierduse simţul realităţilor”. De altfel, tratativele de la Stockholm vor eşua.

O serie de alte detalii secrete ale misiunii diplomatice a lui Neagu Djuvara vor fi făcute cunoscute de el mult mai târziu. Este vorba de faptul că este însărcinat din ordinul ministrului Constantin Vişoianu să transporte la Ankara o valiză, care conţinea două milioane de franci elveţieni, sumă care făcea parte din „fondul naţional” în valoare de cinci milioane de franci elveţieni, care fusese constituit din iniţiativa ministrului de Externe, Mihai Antonescu, pentru finanţarea unor acţiuni favorabile României în condiţiile în care ţara s-ar fi aflat sub ocupaţie străină. După o deplasare aventuroasă în condiţiile tulburi ale sfârşitului de război, preţioasa valiză este predată lui Cretzianu, Ministru Plenipotenţiar în Turcia, care trebuia să administreze „fondul naţional”   împreună cu  Vişoianu. În condiţiile politice complicate postbelice, acest „fond naţional” a devenit un adevărat „măr al discordiei” pentru emigraţia românească. Din informaţiile lui Djuvara, după cheltuielile legate de participarea unor reprezentanţi ai exilului la Conferinţa de Pace de la Paris, o bună parte din „fondul naţional” s-ar fi pierdut datorită unor „plasamente riscante” efectuate de Cretzianu. În legătură cu această misiune de „curierat secret”, Neagu Djuvara va povesti cum, de-a lungul unui drum plin de riscuri în condiţii de război, a fost silit să doarmă într-o gară, cu servieta cu banii sub cap!

 

Exilul

După ce este demis din Ministerul de Externe, Neagu Djuvara preferă să rămână în Occident, mai ales că mama lui îl avertizează că risca să fie implicat în procesele politice pe care comuniştii le dezlănţuiseră în România. 

Din nou ia parte la unele „demersuri secrete”, primind propunerea de a reprezenta Comitetul Naţional, organism al românilor din exil, în legăturile cu serviciile de informaţii american, CIA, şi cel francez. Arată că „am acceptat să fac nebunia asta de a dirija nişte militari români în serviciul de spionaj”.

Până în 1961, Neagu Djuvara participă la unele acţiuni ale exilului românesc, în calitate de  secretar general al „Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români”, la Paris. De asemenea, este secretar general al Fundaţiei Universitare „Carol I” şi colaborează la postul de radio Europa Liberă.

Oarecum decepţionat de aceste activităţi, Neagu Djuvara preferă să îşi reia activitatea diplomatică în Africa, unde va activa în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Afacerilor Străine al Nigeriei.

 

Istoric

Şi totuşi Neagu Djuvara nu îşi va abandona preocupările ştiinţifice.

În mai 1972, obţine doctoratul de stat (docenţa) la Sorbona cu o teză de filosofie a istoriei.

De asemenea, obţine şi o diplomă a prestigiosului Institut naţional de limbi şi civilizaţii orientale din Paris.

Reîntors în ţară chiar în decembrie 1989, Neagu Djuvara se consacră exclusiv cercetărilor istorice şi preocupărilor didactice şi de popularizare. În perioada 1991-1998, este profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti. Este ales membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie „N. Iorga”.

Activitatea sa ştiinţifică i-a adus o serie de distincţii, între care Marea Cruce a Ordinului naţional „Serviciul Credincios” şi „Ordre des Arts et des Lettres” în grad de Ofiţer al Franţei.

În 2012, este distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti şi al Universităţii „Dunărea de jos” din Galaţi.

 

Preocupări multiple

Într-adevăr, se poate spune că Neagu Djuvara se numără printre istoricii români a căror arie de investigare şi interpretare acoperă o arie impresionantă.

Desigur, în principal, abordează teme legate de istoria României, cu o preocupare specială pentru „demontarea” unor „mituri istorice” puse în circulaţie în perioada comunistă.

De asemenea, formulează, am spune cu curaj, o serie de ipoteze referitoare la nobilimea din formaţiunile statale medievale româneşti care ar fi fost de origine cumană.

Relaţiile istorice ale României cu Europa constituie o altă direcţie de cercetare a lui Neagu Djuvara. În opinia sa, România s-a aflat întotdeauna din punct de vedere politic şi cultural, „între orient şi occident”, în ceea ce priveşte adoptarea unor „modele”. Şi totuşi, consideră că nu a avut loc un „import” total, căci există o serie de elemente în ceea ce priveşte viaţa religioasă şi limba care îi conferă o personalitate proprie.

Implicaţiile politice ale unor fenomene istorice contemporane s-au aflat de asemenea în atenţia lui Neagu Djuvara, din anumite puncte de vedere, declarându-se un „eurosceptic” mai ales în domeniul cultural. Nici „hegemonia americană” nu este trecută cu vederea, el considerând că Statele Unite ale Americii s-au implicat în Europa într-un

„război” care a avut loc pe parcursul secolului XX („Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane (1914-1991)”

Nu poate fi trecută cu vederea activitatea de „popularizator” în sensul bun al cuvântului desfăşurată de Neagu Djuvara în seria sa de volume şi intervenţii radiofonice despre „istoria pentru tinerele generaţii”.

 

O operă bogată

Este dificil de reprodus lista lucrărilor publicate de Neagu Djuvara. Dintre volumele apărute după 1989 le vom menţiona pe cele mai importante referitoare la istoria României: „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne” (1995);  „Aromânii: istorie, limbă, destin” (1996); „Cum s-a născut poporul român” (2001); „Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii” (2001) şi, în sfârşit, cea mai controversată lucrare a sa: „Thocomerius – Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Ţării Româneşti” (2007).

Dintre volumele referitoare la „filozofia istoriei” este de menţionat „Există istorie adevărată?” (2012).  

Dar Neagu Djuvara este şi un memorialist plin de farmec, în volumele „Amintiri din pribegie” (2005) sau „Amintiri şi poveşti mai deocheate” (2009).

De altfel, talentul literar al lui Neagu Djuvara s-a manifestat şi în romanul „Scrisorile spătarului Nicolae Milescu”.

 

…şi controversată

Nu puţini au fost istoricii care au contestat unele teorii ale lui Neagu Djuvara, mai ales cele referitoare la originile clasei politice româneşti, dar şi alte interpretări ale sale. Au existat chiar luări de poziţie care au încercat să demonstreze că el poate fi „acuzat” de un anumit „amatorism” şi o „literaturizare” excesivă, pe care Neagu Djuvara le-a primit cu… înţelegerea vârstei.

Au fost formulate şi alte „contestaţii”, exprimate de pe poziţii naţionaliste, după care scrierile lui Neagu Djuvara putând fi catalogate ca „antiromâneşti”, având o influenţă nefavorabilă asupra percepţiei de sine la români şi a românilor în afara graniţelor ţării. (Dan Zamfirescu, „Neagu Djuvara. Fals ştiinţific sau trădare de ţară” (2012)

 

Un „sceptic bine temperat”

… poate fi considerat Neagu Djuvara, care nu s-a situat niciodată pe o poziţie extremă, „demolatoare”, ci a exprimat opinii pe care le-a considerat realiste, chiar dacă le contrazic pe cele unanim acceptate. Aceste exprimări au împrumutat prestigiul şi farmecul personalităţii sale.

În ceea ce priveşte locul istoriei în existenţa sa şi rolul acestei discipline: „Istoria a fost şi a rămas dragostea vieţii mele”; „Lucrul care place la mine e că nu vorbesc o limbă savantă. Transpun istoria pe înţelesul omului elementar”.

Alte opinii nu sunt lipsite de anumite implicaţii etice şi chiar politice: „O naţiune în ascensiune poate profita de mediocrităţi; o naţiune în declin nu mai ştie să-şi folosească geniile”; „Nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă”;  „Dar ce mă îngrijorează pe mine este că am intrat deja într-un nou Ev Mediu. Adică moare definitiv civilizaţia occidentală. Încet, dar sigur”.

Uneori, scepticismul său se transformă într-o lipsă de încredere faţă de viitor: „Sunt foarte îngrijorat de viitorul Europei unite”; „Suntem copleşiţi de musulmani. Nu mai este nimic de făcut!”. Despre terorism: „O răzbunare a soartei împotriva europenilor care au vrut să colonizeze lumea”.

Desigur, aceste idei ale lui Neagu Djuvara par, la prima vedere, exagerate, dar să nu uităm că vin din partea unui om cu o vastă experienţă şi, în tot cazul, onest, care a văzut destule de-a lungul unei existenţe aproape seculare (George Rădulescu, „Un secol cu Neagu Djuvara”, 2010)