Radu Kubinschi, director consultanţă în management, Deloitte România: Infrastructură şi competitivitate

Autor: Radu Kubinschi, Deloitte România 30.04.2018

Toate ţările lumii, inclusiv România, au ca scop declarat asigurarea bunăstării cetăţenilor lor. Pentru a-şi realiza acest scop, singura cale este asigurarea unui nivel de dezvoltare economică cât mai înalt. În condiţiile unei pieţe globalizate, dezvoltarea economică presupune cucerirea unui procent cât mai mare din această piaţă prin vânzarea produselor şi serviciilor naţionale. Capacitatea fiecărei ţări de a-şi îmbunătăţi prezenţa pe piaţa globală poate fi sintetizată printr-un indicator: competitivitate.

Pornind de la constatarea imenselor decalaje de bunăstare între diversele ţări, analiştii economici au încercat să găsească un răspuns fundamentat la întrebarea: care sunt factorii esenţiali care fac ca o ţară să fie competitivă? Analiza lor a relevat că unul dintre factorii determinanţi este nivelul de dezvoltare al infrastructurii. Astfel, costurile de transport au un rol central în determinarea configuraţiei unei economii, prin influenţa pe care o au asupra deciziilor privind localizarea facilităţilor de producţie  şi, în consecinţă, asupra ocupării, a fluxurilor comerciale şi a distribuţiei regionale a veniturilor. Calitatea infrastructurii este unul dintre factorii consideraţi în indicii care măsoară competitivitatea economiilor, cum ar fi IMD World Competitiveness (unde, în 2017, România a pierdut un loc faţă de 2016 şi ocupă poziţia 50 din 63 de ţări) şi Indexul Competitivităţii Globale al World Economic Forum (unde în 2017 România pierde şase poziţii faţă de 2018, fiind clasificată pe locul 68). În ambele clasamente infrastructura reprezintă unul dintre factorii care afectează cel mai serios competitivitatea Românei.  

Mai mult, impactul calităţii infrastructurii asupra atragerii de investiţii si creşterii economice este pus în evidenţă de studiul Băncii Mondiale „Institutional Investment in Infrastructure in Emerging Markets and Developing Economies“ („Investiţiile instituţionale în infrastructură pe pieţele emergente şi în economiile în curs de dezvoltare“), unde se estimează că pentru fiecare procent de pondere a investiţiilor în infrastructura în PIB se obţine cel puţin un procent de creştere a PIB în ţările în dezvoltare.

Prin poziţia sa geografică, România are o mare oportunitate de a participa la rutele de transport transeuropene de la vest la est,  mai ales  pe axa Rotterdam - Constanţa, de la nord la sud, la proiectul de revitalizare a drumului mătăsii şi, în noul context geopolitic, ca rută de transport al resurselor energetice pentru Uniunea Europeană în vederea reducerii dependenţei de Rusia. Tot datorită poziţionării sale geografice, România beneficiază de oportunitatea dezvoltării transportului intermodal de mărfuri şi călători prin toate mijloacele de transport (rutier, feroviar, aerian, fluvial şi maritim). Pentru transformarea oportunităţilor în beneficii reale, România are posibilităţi de finanţare atât prin Proiectul Uniunii Europene TEN-T, Connecting Europe Facility şi „Strategia Dunării“, cât şi prin fructificarea oportunităţilor oferite de China pentru materializarea proiectului „Drumul mătăsii“. Din estimările recente, nevoile de investiţii în infrastructura de transport ale României  depăşesc 70 de miliarde de euro (conform  Strategiei de dezvoltare teritorială), în timp ce resursele disponibile până în 2030 (conform masterplanului de transport) sunt de doar 36 de miliarde de euro (incluzând fondurile europene disponibile pentru România)! În consecinţă, marea provocare şi în acelaşi timp ameninţare la adresa competitivităţii României constă în capacitatea de a atrage resurse financiare suplimentare. 

Prin urmare, România trebuie să găsească soluţii suplimentare de finanţare cum ar fi: utilizarea instrumentelor financiare, atât cele din fondurile structurale, cât şi cele din Fondul European de Investiţii Strategice. Aici sunt de notat schimbările aduse de  Comisia Europeană în paradigma tradiţională a fondurilor nerambursabile, prin  împletirea acestora cu fonduri rambursabile. 

O altă soluţie este reprezentată de utilizarea parteneriatului public-privat, soluţie care – aşa cum arată experienţa bogată a  Deloitte – reprezintă unul dintre principalele modele de finanţare în ţările cele mai dezvoltate economic din lume. Realizarea marilor proiecte de infrastructură prin mecanisme de parteneriat public-privat a permis (conform analizelor Deloitte din ţările respective) nu numai o suplimentare substanţială a fondurilor pentru infrastructură, ci şi o orientare mai bună a proiectelor către nevoile concrete de dezvoltare a economiei.