Adrian Vasilescu, BNR: După ce a fost smuls capacul de pe cazanul cu inflaţie reprimată

Autor: Adrian Vasilescu 06.06.2018

Ne războim cu inflaţia de exact douăzeci şi şapte de ani, şapte luni şi şase zile. Deşi date statistice avem numai pentru douăzeci şi şapte de ani şi şase luni, cât timp s-a scurs între 1 noiembrie 1991 şi 30 aprilie 2018, fiindcă abia săptămâna viitoare vom primi de la INS şi cifrele lunii mai 2018. Deseori, în toţi aceşti ani, vestitorii inflaţiei s-au dovedit fie prea înflăcăraţi, fie prea pătimaşi sau pur şi simplu prea preocupaţi ca ştirile lor să conţină o doză de şoc… chiar şi atunci când comunicatele oficiale nu aveau nimic şocant. Pentru că, după fiecare şoc suferit de preţuri, Banca Naţională a reuşit, prin politici monetare combinate, să transforme inflaţia în dezinflaţie. Aşa cum a fost între 2000 şi 2008, timp în care tandemul format de creşterea economică de mare viteză şi dezinflaţie a făcut ca un ritm mult prea grăbit al PIB-ului să nu producă totuşi supraîncălzire economică. Iar dacă, în anii crizei, şocurile inflaţioniste au dus preţurile la cote dintre cele mai înalte din Uniunea Europeană, cauzele n-au nicio legătură cu politica monetară. Dimpotrivă, politica monetară a fost determinantă pentru crearea condiţiilor ca şocurile să fie de mică intensitate şi de scurtă durată.

Niciodată, din noiembrie 1990 şi până azi, România nu s-a confruntat cu hiperinflaţia, deşi multe împrejurări au tins către creşteri explozive de preţuri. Numai de două ori, în tot acest timp, inflaţia lunară a trecut uşor peste cota de 30 la sută, de unde începe să fie măsurată hiperinflaţia: în mai 1993 – când rata lunară a fost de 30,4 la sută; şi în martie 1997, cu o rată lunară de 30,7 la sută. Atât! Mai mult, începând din iulie 2013, inflaţia a început să coboare sub 2 la sută pe an. Şi a tot coborât, şase luni în 2013, douăsprezece luni în 2014 şi încă cinci luni din 2015. În total, 23 de luni de dezinflaţie. Pentru ca, începând din iunie 2015, pe fondul reducerii drastice a TVA la alimente, să înceapă ceea ce am numit, desigur convenţional, un timp de un an şi jumătate de inflaţie negativă. Iar din ianuarie până în septembrie 2017 inclusiv, vreme de trei trimestre, inflaţia a urcat spre nivelul optim de 2 la sută. Până când, în octombrie 2017, am intrat într-o nouă confruntare cu şocurile inflaţioniste provocate de măsuri administrative.

Ce a fost însă în toamna lui ’90? Atunci a fost smuls capacul ce astupa cazanul acela imens, ermetic închis, în care fierbea inflaţia reprimată. S-a auzit un zgomot asurzitor. Explozia a aruncat etichetele din rafturile goale: acele bucăţi de hârtie ce arătau cât zicea statul că ar fi trebuit să plătim pentru puţinele mărfuri ce ajungeau în comerţ. Detonatorul a fost raportul incredibil dintre cerere şi ofertă: la 1 leu în circulaţie existau mărfuri de numai 9 bani. Iar inflaţia, deîndată ce a fost lăsată parţial în libertate, a lucrat rapid, a scos banii “în plus” din buzunarele populaţiei, aducând pe piaţă un echilibru fragil, la nivelul cel mai de jos, între cererea solvabilă a populaţiei şi oferta şubredă a comerţului românesc predominant de stat. 

Ruleta preţurilor, care a început să se învârtească la 1 noiembrie 1990, s-a dovedit necruţătoare. Milioane de locuitori ai României şi-au pierdut banii. Economisirile au fost spulberate. Puterea de cumpărare a leului a scăzut de la o zi la alta. Mărfurile se scumpeau, valuta se scumpea, cea mai mare parte a populaţiei devenind şi mai săracă decât fusese până atunci. În multe lucrări de specialitate, scrise după 31 octombrie 1990, am citit că la 1 noiembrie 1990 ar fi început inflaţia în România. Greşit! Pentru că inflaţie am avut atât înainte de 1 noiembrie 1990, cât şi înainte de 22 decembrie 1989. Şi încă inflaţie galopantă. La 1 noiembrie 1990, pe fondul primei etape de liberalizare a preţurilor,  a început doar să se pună ordine în procesul inflaţiei: preţuri adevărate, măsurători exacte, comunicate sistemice ale ratelor inflaţiei, lunare şi anuale. Voi analiza, în comentariul de săptămâna viitoare, de ce decizia guvernamentală datată 1 noiembrie 1990 a acţionat ca un puternic şoc inflaţionist. A fost, de fapt, efectul dramatic produs de întârzierea cu trei trimestre a momentului liberalizării preţurilor.