Adrian Vasilescu, BNR: Când statul a turnat gaz peste focul inflaţiei

Autor: Adrian Vasilescu 04.07.2018

Vreme de 27 de ani, 8 luni şi 4 zile, de la  sfârşitul lui octombrie 1990 şi până astăzi,  bătălia cu inflaţia s-a dovedit a fi o mare şcoală pentru întreaga clasă politică din ţara noastră, pentru guvernele care au trecut prin Palatul Victoria, pentru instituţiile statului, pentru economişti, politologi, sociologi, jurnalişti, pentru întreaga populaţie. O şcoală dură, care ne-a schimbat modul de a gândi, stilul de viaţă, obiceiurile, comportamentul.

Numeroşi analişti, plecând de la tot ce am trăit în aceşti ani, s-au văzut deseori tentaţi să schiţeze biografia inflaţiei pornind din noiembrie ’90. Dar au greşit ori încă greşesc. Pentru că rate mari ale inflaţiei, cu durate lungi ori scurte, s-au perindat cu duiumul în istoria ţărilor române. Ori în istoria României de după 24 ianuarie 1859. Aşa că inflaţia, la noi, nu a început la 1 noiembrie 1990. Atunci am început doar să măsurăm inflaţia. S-o măsurăm pe faţă, cu mijloace ştiinţifice şi în mod transparent.

Gongul liberalizării preţurilor, care a bătut la 1 noiembrie 1990, a turnat doar gaz peste focul inflaţiei. Printr-o hotărâre de guvern. Desigur, guvernul n-a spus atunci: de azi începe inflaţia. Dar a gândit aşa, într-un moment în care pe piaţă se constatase un dezechilibru grav între bani şi mărfuri; iar inflaţia era o soluţie de ieşire din acel dezechilibru sufocant.

Producerea acestui dezechilibru începuse dinainte de decembrie ’89, pentru că regimul comunist se încăpăţânase să demonstreze, cu faţa la balanţa preţuri-salarii, că leul ar fi… stabil. Şi puternic. La începutul anului 1990, când comanda economică s-a prăbuşit dintr-odată, deşi leul a rămas fără drog... şi-a continuat totuşi cursa. În absenţa dopajului însă, pierdut odată cu prăbuşirea planului de stat, devenea tot mai evidentă marea lui suferinţă – anemia. Imaginaţi-vă un consumator de „prafuri albe” căruia i se ia drogul şi i se cere să obţină performanţe. Mai mult: timp de trei trimestre, de la 1 ianuarie la 31 octombrie 1990, a dăinuit iluzia unui început de bunăstare. Gospodăriile  populaţiei au primit tot mai mulţi bani, iar preţurile nu s-au mişcat. Nu mai era plan, nu mai era mercurial în pieţe, dar continua obişnuinţa: preţurile stăteau pe loc în magazine, dar se mişcau în sus pe „piaţa neagră” sau pe „piaţa gri”.

Da, ne guvernau încă legile obişnuinţei. Vechea spirală a istoriei, care  continua să se înşurubeze în viaţa noastră, făcea „să se împace” între ele lucruri de neîmpăcat. Deşi nu puteau sta împreună - şi să dea roade bune -, piaţa liberă şi descurajarea concurenţei; ori dorinţa de a stimula munca şi egalitarismul salarial la nivelurile de bază. Tocmai faptul că societatea promova în continuare astfel de dezacorduri a condus la încetinirea ritmului restructurărilor.

Ciudat era faptul că Eminescu ştia şi scria în „Timpul” la sfârşitul secolului al XIX-lea că dacă se împuţinează munca, e obligatoriu să se împuţineze şi banii. Autorităţile noastre, în prima parte a anului 1990, au ignorat însă acest adevăr. Aşa că în timp ce munca era mai puţină şi producţia scădea, banii se înmulţeau.

Atunci, în acel moment al speranţelor, de prea multe ori şi judecăţile, şi faptele se produceau fie la întâmplare, fie impulsionate de emoţii. Aşa ne-am trezit cu tunete şi fulgere împotriva „aberantului preţ al kilowatt-ului/oră”. Dintr-un condei, preţul energiei electrice a fost redus la un nivel simbolic, fără nicio legătură cu realitatea economică. Iar în magazine, cum multe produse erau subvenţionate de stat, preţurile nu s-au mişcat în general.

Desigur, astfel de realităţi nu puteau să rămână aşa. Dar până când primul val de populism avea să se spargă, au fost îngheţate multe preţuri; şi chiar s-au redus tarife la utilităţi în timp ce veneau bani mulţi în piaţă prin renunţarea la tăierile de sporuri operate de Ceauşescu. În acelaşi timp, s-a trecut la restituirea părţilor sociale şi la folosirea unei mari părţi a rezervei valutare, aflate la dispoziţia guvernului, pentru importuri de bunuri de consum. Decizia Guvernului României de a se trece – treptat! – la preţuri libere, potrivit regulilor economiei de piaţă, a fost adoptată abia la 1 noiembrie 1990. După ce o combinaţie nefastă între înmulţirea banilor şi scăderea producţiei a făcut ca în piaţa de consum la 1 leu în circulaţie să mai fie găsite mărfuri doar de 9 bani.