Pentru că în ultimii şase ani niciun guvern nu a fost în stare să facă vreun proiect major, România a pierdut 14 miliarde de euro din împrumuturile băncilor străine prezente local, exact când dobânzile au fost la minime istorice. Acum, când dobânzile încep să crească, apar cele mai scumpe şi coruptibile investiţii publice, care se vor baza pe banii din bănci ai românilor
Guvernul Dăncilă – PSD/ALDE anunţă că se lucrează la trei investiţii majore – două autostrăzi şi un spital, care se vor realiza în parteneriat public-privat (PPP).
Aceste investiţii sunt în final cele mai scumpe din punct de vedere al costurilor de realizare şi finanţare, dar şi cele mai coruptibile.
În general, proiectele PPP apar atunci când guvernele nu sunt în stare să facă aceste investiţii pe cont propriu fie din lipsă de bani, fie de competenţe şi dorinţă de a fi coruptibili.
România se află în situaţia a doua.
Pentru că pe piaţă nu au fost proiecte publice majore de investiţii din 2012 încoace (nu că înainte ar fi fost), 14 miliarde de euro din finanţarea externă a grupurilor bancare care au bănci în România s-au întors acasă.
În 2009, la începutul crizei, finanţarea acordată de la Viena, Paris, Amsterdam, Londra, Atena etc. băncilor din România ajunsese la 20,5 miliarde de euro, bani care asigurau jumătate din creditarea locală.
Conform ultimului raport BNR, această finanţare a scăzut până la 5,85 de miliarde de euro la sfârşitul trimestrului întâi 2018, ceea ce arată efectiv cum au plecat cei mai buni bani din România.
14 miliarde de euro înseamnă foarte mult pentru România. Gândiţi-vă că România, prin toate guvernele, s-a deschis de tot investitţiilor străine şi şi-a vândut majoritatea activelor pentru a intra în Uniunea Europeană şi NATO, dar şi pentru a avea acces la finanţarea externă.
Dincolo de o politică de reducere a risuclui pe România din cauza crizei, băncile străine şi-au retras liniile de finanţare şi din lipsa proiectelor de investiţii, atât cele publice cât şi cele private. Pur şi simplu banii stăteau degeaba în băncile din România şi expirarea acordului de la Viena, încheiat în 2009 pentru menţinerea în criză a liniilor de finanţare, le-a dat motivul băncilor mamă să-şi retragă finanţările.
Pentru că nu au fost investiţii publice majore- nu achiziţia de consumabile sau de panseluţe -, acest lucru a afectat şi piaţa proiectelor private interne.
Pentru căî nu au fost lucrări de infrastructură, pentru că nu au fost construcţii, companiile private nu au avut de lucru şi nu au avut de ce să mai facă investiţii.
Pur şi simplu 14 miliarde de euro au plecat din România în câţiva ani, iar aceştia erau cei mai buni bani pentru că erau ţunuţi “prizonieri” şi nu puteau să fie retraşi aşa de uşor.
Deşi economia şi-a revenit şi a avut o creştere substanţială din 20112 încoace, sistemul bancar românesc a stagnat, reducându-şi chiar ponderea în PIB de la 70% la sub 50%. În Europa sistemul bancar are active care se apropie de 300% din PIB.
Această retragere a finanţării externe a fost înlocuită de economisirea internă (trăiască căpşunarii,m trăiască IT-ştii, trăiască strânsul curelei) şi de creşterea datoriei interne şi externe a statului.
Problema este că această schimbare, respectiv trecerea de la finanţarea externă la depozitele interne, are o parte bună, dar şi o parte rea.
În eventualitatea unei crize, depozitele locale nu pleacă aşa de uşor - partea bună, dar partea rea este că aceste depozite nu pot fi convertite în capital aşa uşor în cazul în care băncile ar avea nevoie. În criză, băncile străine au trimis în România capital de aproape 4 miliarde de euro pentru a susţine băncile pe care le au aici şi a le curăţa de credite neperformante.
Dacă guvernele ar fi fost competente, cu 14 milairde de euro ar fi finanţat două autostrăzi, un pod (Galaţi-Brăila), plus un program naţional de locuinţe care să ţină tinerii acasă şi să dea de lucru industriei de construcţii care s-a prăbuşit în criză de la aproape 10% din PIB la sub 5%.
Industria de construcţii este cea mai naţională industrie pentru că în cea mai mare parte se bazează pe resursele interne şi are efectul cel mai ridicat de multiplicator în economie.
Cele 14 miliarde de euro ar fi putut ajunge la 30 de miliarde de euro fără probleme prin atragerea altor surse, pentru că în ultimii şase ani sistemele financiare au fost inundate de bani ieftini, care căutau un loc unde să fie investiţi.
După ce că am ratat cei mai buni bani pentru investiţii, am ratat şi cele mai mici dobânzi, dar şi cei mai mulţi bani.
Orice PPP care se va face, dacă se va face, va avea cele mai scumpe finanţări, iar în final toată factura va fi trimisă bugetului de stat şi plătită de noi toţi.
Dacă nu vă daţi seama ce înseamnă 14 miliarde de euro şi cât a pierdut România, gândiţi-vă că Băsescu a tăiat salariile şi a prelungit criza pentru că România, în mai 2010, nu putea să închidă bugetul din lipsă de numai 1 miliard de euro.