După ce China a închis cartea de „socialism ştiinţific“…

Sărbătorim, astăzi, ziua Sfintei Marii. Zi liberă, căreia i se vor adăuga – pentru bugetari! – zilele de joi şi vineri, ce vor face „punte“ cu obişnuita vacanţă de sfârşit de săptămână. O minivacanţă de cinci zile, ce mi-a amintit de o altă minivacanţă, la care am fost martor, ca jurnalist, într-o deplasare departe de ţară, la 11.000 de kilometri spre est. Am fost prezent, în acele zile, la o mare lecţie de economie.

China anului 1985 exersa  un nou stil de viaţă, bazat pe o mare creştere a producţiei -  în realitate, nu în statistici! -, care a făcut să se vorbească despre „miracolul chinez“. Un miracol întemeiat pe câteva „banalităţi“ în afara cărora bunăstarea nu rămâne decât un vis imposibil de împlinit: productivitate, eficienţă, calitate, toate călite la focul pieţei.

La 1 octombrie 1985 venise ziua decisivă: schimbarea bruscă, chiar şocantă, a traiului populaţiei. S-au mărit salariile în toată China. De fapt, s-au triplat. Iar la 1 octombrie 1985, în întreaga ţară, s-au plătit salariile mărite. Surpriza a fost uluitoare, pentru că diferenţele s-au calculat pentru trei luni din urmă: iulie, august şi septembrie. Chinezii s-au trezit dintr-o dată cu buzunarele pline de bani, atât de mulţi cum nu văzuseră în viaţa lor.

Am avut şansa să privesc de aproape, alături de numeroşi alţi ziarişti veniţi din toată lumea, un spectacol economic. Desigur, chinezii s-au repezit în magazine. Întrebarea, firească, era în cât timp vor reuşi să lase rafturile goale.

Noi, ziariştii străini, am crezut că în seara zilei de 1 octombrie 1985 totul se va fi isprăvit, pentru că nu va mai fi rămas nimic de cumpărat. N-a fost aşa! China s-a dovedit pregătită excepţional pentru acel examen unic. Privind ce se întâmplă, aveam impresia că o mare de mărfuri se revarsă peste magazine şi peste marea de cumpărători.

Am călătorit mult în acele zile, cu trenuri, cu avioane, cu automobile, chiar şi cu vaporul, străbătând o bună parte a Chinei. Magazinele nu se mai închideau nici noaptea. Comerţul se mutase în stradă, cu tarabe, cu bucătării, cu mese. Aprovizionarea se făcea fără întrerupere, 24 din 24 de ore. Managerii chinezi, având în spate o istorie în care negoţul a fost parte integrantă a unei civilizaţii milenare, se simţeau în largul lor, capabili să facă minuni şi dornici să arate lumii ce pot. Dar, mai cu seamă, au arătat ce pot după ce au închis cartea socialismului ştiinţific şi au deschis piaţa liberă. Şi s-au grăbit să aplice una dintre legităţile ei de bază: dacă arunci bani în buzunarele populaţiei, trebuie să fii în stare să arunci în magazine mărfuri în cantităţi inepuizabile. Colectivismul nu reuşise s-o facă: nici în China şi nici prin alte părţi de pe planetă. China a ajuns la această performanţă prin economia de piaţă.

Chinezii au liberalizat întâi producţia. Au promovat libera iniţiativă, au umplut paginile ziarelor cu figuri de întreprinzători care au reuşit în afaceri şi au deschis larg porţile pentru capitalul străin. Producţia internă a explodat. Când s-au simţit în stare să umple magazinele, au liberalizat şi pofta de consum. Şi tot atunci au început să pompeze bani la populaţie. Nu la întâmplare, însă, ci potrivit raportului bani - eficienţa muncii recunoscută de piaţă. Iar când, la un moment dat, salariile mărite s-au dovedit a fi neîndestulătoare, fiindcă nu aveau mai multă eficienţă cu care să le acopere, populaţia a fost îndemnată să se „privatizeze“ şi să-şi facă rost de bani. Sub deviza „UN OM – O AFACERE!“…

Aşa a început drumul Chinei către locul de azi - a doua mare putere economică a lumii.