10 ani de la cataclism

Abundă comentariile în presa internaţională despre „lecţiile învăţate“la 10 ani de la prăbuşirea Lehman Brothers, ce a declanşat criza financiară şi economică catastrofală ce a urmat. Christine Lagarde, cu obişnuitele sale acuitate şi simţ de comunicare, susţine că dacă am fi avut un Lehman Sisters, criza probabil că nu ar fi existat. Fraza a făcut instantaneu înconjurul lumii.

În căutare de fraze ce devin ştiri, riscăm însă să pierdem esenţialul din învăţămintele celui mai dramatic eveniment al primului sfert de secol, ale cărui consecinţe continuăm şi vom continua să le resimţim. Şi ale cărui cauze mai profunde continuăm să le ignorăm. La noi, situaţia este tratată cu şi mai multă indiferenţă sau este citită în registru politic şi preelectoral.

Cei mai mulţi lideri de opinie consideră că principala cauză a fost excesul de dereglementare şi supravegherea superficială (sau chiar complice) a pieţelor financiare în SUA şi în lumea dezvoltată. În economiile emergente, cum a fost situaţia în cazul nostru, explicaţia standard ar consta în „deficitele duble“- cel bugetar şi cel de cont curent din perioada în care „economia duduia”. Adevărul este însă mai profund şi arată o deficienţă structurală. Atât la noi, cât şi în economiile dezvoltate. Primul motiv central este cel al modelului de creştere, respectiv de dezvoltare, adoptat ca dogmă economică globală, mantră a globalizării şi fetiş al reformelor din Europa Centrală şi de Est. De la „Reagonomics“în anii ’80 şi Consensul de la Washington de după căderea comunismului şi până la „turbocapitalismul“financiar care a condus la Marea Criză de acum 10 ani nu a fost decât un pas. O convingere neclintită că pieţele libere sunt perfecte şi că alocarea resurselor prin această metodă este cea mai eficace strategie. „Trickle-down economics“a funcţionat doar pentru cei 1% din vârful piramidei sociale, inegalităţile de venituri şi mobilitate socială s-au accentuat.

În al doilea rând, globalizarea a dislocat industrii şi locuri de muncă mult înainte de criză, iar când aceasta a lovit, omul simplu, micul antreprenor şi guvernele au plătit factura crizei – o adevărată piramidă inversată, un bottom up al sacrificiului colectiv pentru cei câţiva „too big to fail”.

În al treilea rând, o şubrezire deliberată şi idelogic motivată a plasei de siguranţă, a sistemelor de protecţie socială, mult prea slăbite pentru a absorbi şocul social al crizei. Mult lăudatul model social european, economia socială de piaţă, devenise brusc prea costisitor. Nu e întâmplător faptul că ţările nordice, cu un contract economic şi social generos şi larg acceptat în societate, au suferit cel mai puţin din cauza crizei.

Nu în ultimul rând, pentru contracararea crizei şi la noi ca şi băncile centrale, ca Federal Reserve sau Banca Centrală Europeană, au apelat la mijloace neortodoxe pentru a salva sectorul financiar prin runde succesive de „quantitative easing”, cumpărând bondurile în dificultate şi repornind creditarea. Băncile comerciale au fost fie salvate de stat, fie au primit un sprijin în evacuarea creditelor neperformante prin instrumente de tip „bad loans banks“– tot cu sprijinul statului. Dar când a fost vorba de populaţie, ortodoxia economică şi-a revenit imediat, austeritatea şi reducerile masive de programe publice au fost promovate ca soluţii salvatoare, cu costuri sociale şi economice enorme, dând naştere unor condiţii ideale pentru apariţia populismului şi repulsia anti-elite a publicului din majoritatea statelor democratice europene şi în Statele Unite.

Mircea Geoană este preşedintele Aspen România şi fost ministru de externe

În discursul despre Starea Uniunii, Jean – Claude Juncker lăuda „eroismul“poporului elen în finalizarea programului de asistenţă finaciară cu UE, FMI şi alţi creditori internaţionali. În spatele acestei victorii a la Phyrus, se ascunde însă o ostilitate vădită a opiniei publice elene faţă de elita europeană, de Zona Euro şi America. De aici până la apariţia unei constelaţii de partide anti-sistem şi la cochetarea strategică şi economică cu Rusia şi cu China nu a fost decât un pas.

De acelaşi context caracterizat de asimetrie de putere şi tratament în faţa consecinţelor devastatoare ale crizei între cetăţeni şi elitele economice şi financiare au beneficiat şi Viktor Orban, în Ungaria, sau Jaroslav Kaczy?ski, în Polonia. Votul din Parlamentul European faţă de derapajele antidemocratice din Ungaria vine mult prea târziu. Cu abilitate şi cinism, Orban a ştiut să amplifice nemulţumirile economice şi sociale post-criză şi teama publicului faţă de imigranţi şi capitalismul financiar marca Soros, făcând să renască ideologii şi retorici care poate nu sunt pe placul Bruxellului, dar cu care rezonează majoritatea publicului maghiar sau polonez.

Şi la noi, lectiile crizei sunt doar parţial sau prost înţelese. Mulţi se prefac că au uitat că cei vinovaţi de amânarea deciziilor de corecţie pe motive electorale au dublat preţul plătit pentru finanţarea deficitului şi a datoriei. Guvernele succesive s-au lăudat cu ritmurile ridicate de creştere, fără a constata că relansarea economică este neuniformă, că sectorul privat mic şi mediu are problemele uriaşe de finanţare sau că modelul nostru economic continuă să producă decalaje de dezvoltare şi prosperitate.

Ne apropiem de finalul unui ciclu economic de creştere după post-criza „Surorilor Lehman”. Semne îngrijorătoare au început să apară. Pieţele emergente mari, de la Turcia la Argentina şi de la Rusia la Africa de Sud, se confruntă cu uriaşe dificultăţi, în timp ce economia americană creşte peste potenţial, injectată de măsurile pro-ciclice ale noii Administraţii. Creşterea costurilor de finanţare şi, mai ales, riscul de contagiune pentru ţări ca România par încă îndepărtate, însă sistemul de alertă timpurie trebuie declanşat.

Nu cu vodevil politic în jurul unei banale rectificări bugetare, ci într-un proces deliberat de analiză şi reflecţie colectivă a riscurilor şi oportunităţilor care încă ne stau în faţă. Dintr-o mai bună coordonare a politicilor monetare cu cele fiscale, printr-o analiză a modului prin care putem diversifica finanţarea economiei reale şi a investiţiilor publice. Pentru că o altă lecţie neînvăţată de noi şi de decidenţii noştri de toate culorile este că reputaţia este o componentă a riscului de ţară şi că pieţele, în iraţionalitatea lor raţională, pedepsesc nu doar pe cei vinovaţi ci, prin asociere, şi pe cei care sunt predispuşi să fie vinovaţii de serviciu.

Suntem la 10 ani de la Lehman Brothers şi de la începutul cataclismului care a condus la revolta împotriva status-quo-ului politic, economic şi social în lumea democratică, la contraofensiva modelelor autoritariste sau oligarhice împotriva supremaţiei modelului de organizare a societăţii propria Occidentului dezvoltat şi a normelor pe care se aşează ordinea mondială. Exerciţiile militare comune ruso-chineze din estul Siberiei au mult mai puţin de a face cu demonstraţia de forţă militară, ci cu contestarea leadershipului american şi occidental, a ordinii şi democraţiei liberale.

 Oare ce se va alege de o România prinsă, din nou, în menghina dintre propria neputinţă şi înteţirea competiţiei între modele şi centre de putere rivale? Cu o elită politică decimată, fracturată şi deprofesionalizată, cu un mediu economic şi financiar încă atât de firav şi cu un public dezamăgit şi lipsit de încredere în propriul destin?

Poate că nu doar lecţiile amare furnizate de „fraţii“sau „surorile“din lumea financiară internaţională ar trebui să ne fie călăuză, ci şi propria noastră istorie recentă, propriile succese şi înfrângeri, iluzii, nepriceperi şi trădări. România este prea conectată la economia europeană şi la pieţele globale ca să fie imună la urmatoarea criză majora, pe care nu o putem controla sau influenţa.

Aşa cum putem influenţa doar marginal disputa pentru întâietate mondială între titanii planetei. Însă, nimeni nu ne poate opri în a anticipa, în a ne pregati şi in a îndrăzni să gândim cu capul nostru care este cea mai buna cale de urmat în anii mult mai agitaţi care ne stau în faţă. Adevărata lecţie a calamităţii de acum 10 ani nu este doar de guvernanţă şi de economie. Este despre caracterul nărăvaş al istoriei, al pericolului de a te culca pe-o ureche şi despre nevoia de a anticipa, învăţa şi inova permanent. Aceasta este lecţia pe care mi-e teamă că o vom învăţa doar când va fi (din nou) prea târziu.