De ce businessul românesc este mic? Paradoxal, deşi peste 3,5 milioane de români au avut curajul să plece la muncă în afară şi au reuşit pe pieţe străine, companiile româneşti, începând de la cele de stat până la cele private, au rămas priponite de gardul naţional, preferând să trăiască din importuri
Peste 3,5 milioane de români trăiesc şi muncesc în afară şi nu toţi sunt căpşunari sau spălători de vase.
O parte dintre ei au funcţii executive şi au pe mână zeci, sute şi chiar miliarde de euro.
O parte sunt responsabili de marketing pentru branduri globale.
O parte lucrează în departamentele financiare, în bănci, în fonduri de investiţii, alţii lucrează în HR, iar alţii lucrează în IT (chiar eu am un coleg de liceu care are grijă, de la Viena, de calculatoarele globale ale ONU).
Sunt şi peste 40.000 de studenţi români în afară, iar numărul lor creşte, în timp ce în
În timp ce diaspora românească - pe care PSD-ul o ironizează atât de mult - creşte constant şi sigur deşi România este în topul creşterilor economice, businessul românesc, de fapt capitalismul românesc, rămâne blocat în ţară, aşteptând fie să fie cumpărat, în varianta cea mai fericită, fie să piardă teren, putere şi cotă de piaţă astfel încât la final să strige că multinaţionalele le-au furat piaţa şi i-au scos din joc.
În ultimii 10 ani, ponderea multinaţionalelor în businessul anual românesc, adică în cifra de afaceri – care este de 300 de miliarde de euro -, a crescut de la 35% la 50%.
În ultimii 20 de ani, cred că românii care lucrează în afară au trimis în ţară peste 100 de miliarde de euro, adică o medie de 5 miliarde de euro pe an, într-o variantă pesimistă.
De partea cealaltă, conform unor date ale BNR, companiile româneşti au investiţii oficiale în afară de numai 737 de milioane de euro, adică nici măcar un miliard de euro, o cifră rotundă.
Ce-i drept, pe persoană fizică, românii au în conturile din afară peste 12 miliarde de euro, conform unor date neoficiale.
Dacă România, dacă businessul românesc are investiţii în afară de numai 700 de milioane de euro (cred că numai Digi are aproape 200 de milioane de euro în Ungaria, după ultimele achiziţii şi investiţii, dar este un caz izolat), Ungaria are investiţii totale în afară de 23 de miliarde de euro, iar Cehia de 20 de miliarde de euro.
Dacă trecem la cifrele companiilor din fiecare
Este adevărat că topul este dominat de foste companii de stat din domeniul energiei, petrolier sau auto/Skoda - exemplu. Alte ţări nu au vrut să spargă fostele companii energetice, ca în România.
România nu are nicio firmă în primele zece din Europa Centrală şi de Est, prima fiind Automobile Dacia, pe locul 13, cu 5 miliarde de euro.
Din cele 56 de companii din România, numai trei sunt pur antreprenoriale, respectiv Dedeman, deţinută de fraţii Pavăl, Fildas (farmaciile Catena) deţinută de Anca Vlad şi Altex, deţinută de Dan Ostahie. Restul celor 53 de companii din România sunt fie de stat, fie multinaţionale.
Faţă de anul trecut, România a pierdut nouă companii în acest top.
Ungaria, cu un PIB de 125 de miliarde euro, faţă de 187 de miliarde cât are România, are 71 de companii în acest top, Cehia, cu un PIB de 190 de miliarde de euro, are 67 de companii, iar Polonia, cu un PIB de 460 de miliarde de euro, are 175 de companii.
Dacă la Polonia mai putem înţelege, fiind de departe cea mai mare economie din Europa Centrală şi de Est (în 1990 aproape că am început capitalismul de la acelaşi nivel), cum au ajuns Ungaria şi Cehia să aibă companii mult mai puternice, care domină regional? Fără resurse interne, grupul petrolier ungar MOL este prezent peste tot în regiune, iar CEZ, producătorul ceh de energie, a ajuns unul dintre cele mai mari grupuri de energie din zonă, cu operaţiuni şi în România.
În 30 de ani, businessul românesc, capitalismul românesc, firmele româneşti au preferat, au fost susţinute şi încurajate să rămână în propria ogradă, iar rezultatele se văd.
Eugen Anicescu, şeful Coface România, spune că nu există dorinţă antreprenorială românească de a ieşi cu businessul în afara ţării şi de aceea cifrele României sunt mici. De aceea, la un PIB mai mic, cum este cazul Ungariei, sau la un PIB aproximativ la fel, cum suntem cu Cehia, salariile sunt mai mari cu 20% în Ungaria, ca să nu mai vorbim de Cehia, unde deja 1.000 de euro este ceva comun, în timp ce la noi numai 250.000 de angajaţi din aproape 5 milioane, câştigă această sumă pe lună.
Dacă la investiţiile româneşti în afară rezultatul este catastrofal, nu după un an sau doi, ci după 30 de ani, la fel este şi situaţia la exporturi. România vinde în afară de 70 de miliarde de euro (oricum este un progres fantastic pentru că acum 20 de ani exporturile erau de 10 ori mai mici), la un PIB de 187 de miliarde de euro.
Ungaria are exporturi de 100 de miliarde de euro pe an la un PIB de 125 de miliarde de euro, Cehia are 150 de miliarde de euro exporturi la un PIB de 190 de miliarde de euro, iar Polonia are exporturi de 200 de miliarde de euro la PIB de 460 de miliarde de euro.
În România cea mai mare parte a exporturilor este făcută de multinaţionale.
Cel mai mare exportator antreprenorial românesc este producătorul de mobilă Aramis, cu numai 200 de milioane de euro, dar şi aici totul depinde de un singur client care îi cumpără toată marfa, de celebrul retailer Ikea.
Dacă Dacia este cea mai mare companie românească şi cel mai mare exportator, cea mai mare afacere antreprenorială românească este Dedeman, cu un business anual de 1,4 miliarde de euro şi un profit de 200 de milioane de euro. Dar businessul Dedeman se sprijină în cea mai mare parte pe importurile din China. De investiţii externe sau exporturi nici nu se pune problema.
Bazându-se numai pe piaţa internă, businessurile româneşti au crescut cât a crescut economia României, fiind în acelaşi timp expuse şi intemperiilor locale. Dacă piaţa internă s-a prăbuşit la finalul anilor 2000 sau în 2009, şi afacerile au avut de suferit.
Nu poţi să ai salturi majore, să treci dintr-o ligă în alta, decât dacă treci graniţa şi intri pe piaţa altora.
De ce a rămas businessul românesc priponit lângă casă? Motivele ţin de ADN-ul nostru, de a ne apăra în hotarele proprii şi din acest motiv nimeni nu vrea să iasă în afară.
Statul român nu a avut şi nici nu are, nici după 30 de ani, o politică de ieşire, de susţinere a companiilor româneşti de stat şi antreprenoriale în afara graniţelor.
Companiile româneşti nu se deschid şi nici nu vor să atragă alţi investitori din afară, considerând că li se fură compania, în loc să vadă mai degrabă beneficiile unei alte păreri care nu este legată de piaţa internă. În acest fel, companiile româneşti, antreprenorii români, managerii companiilor de stat nu se internaţionalizează, nu intră în reţele globale de networking, nu sunt pe lista marilor bănci şi nici pe lista marilor finanţatori ai lumii – fondurile de investiţii.
În 30 de ani, sau în 20 de când economia a luat-o din loc, companiile româneşti nu şi-au construit un brand cu care să iasă în afară.
De asemenea, companiile româneşti nu se corporatizează, deciziile sunt subiective şi luate peste noapte, ceea ce face câteodată să se dezechilibreze tot businessul atunci când piaţa internă scade.
Antreprenorii români nu caută expertiză externă, considerând că nu au ce face cu ea.
Într-o discuţie cu ZF, preşedintele BERD, Suma Chakrabarti spune că firmele româneşti care intră în relaţie cu ei de fapt sunt susţinute să intre în reţeaua globală a băncii, aici însemnând fie pieţe externe, fie expertiză internaţională. Costurile de finanţare sunt aceleaşi ca la oricare altă bancă, dar ceea ce face BERD este de a da încredere companiilor româneşti că pot deveni mai mari, că pot să se extindă în afară, că pot intra pe alte pieţe.
Ca un exemplu, la începutul anilor 2000 BERD a devenit principalul acţionar al Băncii Transilvania, când valoarea băncii din Cluj era de 20 de milioane de euro, iar acum este de 2 miliarde de euro.
BERD încearcă acum să ducă afacerea Autonom a fraţilor Ştefan pe alte pieţe, dar aceste cazuri sunt extrem de izolate.
Acum, cuvântul de ordine în companiile româneşti nu este cel legat de capital, de obţinerea creditelor bancare, ci de faptul că nu au oameni cu care să facă proiectele, indiferent dacă sunt interne sau externe, pentru că forţa de muncă activă a României fie este plecată în afară, fie lucrează la alte companii şi este foarte scump de recrutat.
Dacă firmele româneşti - fie de stat, fie private - s-ar fi dus în afară, acolo s-ar fi întâlnit cu cei 3,5 milioane de români care lucrează peste graniţă.
Şi vorba lui Adrian Boţan, unul dintre cei mai cunoscuţi creativi români, care lucrează în afară: Dacă fiecare antreprenor român îşi face businessul atractiv pentru talentul global, cred că românii vor fi primii tentaţi să se întoarcă.
Adrian Boţan, unul dintre cei mai cunoscuţi creativi români: Dacă fiecare antreprenor îşi face businessul atractiv pentru talentul global, românii vor fi primii tentaţi să se întoarcă
Dar cine vrea să-şi ducă firma în afară, cine vrea să-şi facă un business sau un brand global?