Cornel Ban - City, University of London: Nu există alternativă la măririle de salariu minim. Însă ele sunt insuficiente pentru a opri depopularea pe calea convergenţei salariale reale cu media UE

În termeni simpli de cerere şi ofertă, măririle de salariu minim erau inevitabile, dată fiind migraţia masivă. Însă ele au fost şi rodul unei teorii economice corecte despre creştere economică şi prin intermediul salariilor, teorie care nu este larg împărtăşită în România. Dovada este opoziţia vocală a economiştilor neoliberali, dar mai ales a marilor centrale patronale, la această măsură.

În alte intervenţii s-a demonstrat clar că per total efectele au fost bune pentru cererea agregată, veniturile aduse la bugetele publice din salariile mărite, şi, în general, sentimentul celor mai prost platiţi dintre angajaţi că se face ceva, acolo, cât de puţin şi pentru ei. Expresia „cât de puţin“ este adecvată, întrucât aceste măriri, deşi reale, plecau dintr-un punct extrem de îndepărtat de media UE, nu au scos România din postura de lanternă roşie a Uniunii la proporţia de angajaţi care trăiesc în sărăcie şi sunt, aşa cum vom afla curând dintr-un studiu ce va fi lansat de FES şi Syndex România, la ani lumină de a le asigura acestor angajaţi un trai minim decent.

Rezervă-ţi locul la Forumul de Francize din 1 Noiembrie şi pleacă acasă cu o idee de business de milioane!

În acelaşi timp însă, creşterile de salarii făcute doar când cuţitul migraţiei definitive sau circulare a ajuns la os sunt departe de a fi suficiente dacă efectul final dorit este o salarizare în convergenţă serioasă cu media UE, convergenţa fiind singura măsură care poate opri hemoragia de forţă de muncă activă Problema este că o mare parte a capitalului românesc este atât de necompetitiv încât măririle de salariu minim au venit la pachet cu munca neplătită peste program şi creşterea intensităţii muncii (gen cote orare mai mari). Cât priveşte măririle de salariu mediu prin mărirea salariilor în sectorul public, nu e de mirare că, într-un stat fiscal aproape eşuat ca al nostru, stat care a colectat tot mai puţin din PIB în ultimii 15 ani,  această pârghie îşi atinge limitele, anunţul îngheţării salariilor în sectorul public fiind simptomatic. Din acest punct de vedere, creşterile salariului minim sunt o condiţie necesară, însă nu suficientă în vederea convergenţei salariale cu UE în condiţii de muncă decentă.

Această convergenţă vine cu sarcini grele pentru guvernanţi, sarcini care trebuie să confrunte de cele mai mari racile ale capitalismului dependent. Căci într-o ţară cu profil industrial puternic ca a noastră, dar dependentă de investiţii străine, convergenţa salarială cu UE nu poate veni decât prin deschiderea a minim patru fronturi de schimbare structurală:

1. Mărirea de câteva ori a investiţiilor publice în cercetare-dezvoltare industrială şi în complexul universitaro-industrial, pentru a crea valoare adaugată mai multă şi, deci, mai uşor de redistribuit şi impozitat; alternativa este sistemul actual, în care statul român ia praful de pe toba economiei de tip bandă de ansamblare de produse de complexitate medie pe care o avem;
2. Mărirea de câteva ori a numărului absolvenţilor de învăţământ dual şi punerea patronatului la cofinanţarea acestuia (să fie ca în Germania, dacă o tot lăudăm non-stop), pentru a da o bază solidă creşterilor salariale reale; s-a demonstrat că acest tip de învăţământ creşte salariile muncitorilor industriali;
3. Sindicalizare masivă, între altele, prin reducerea pragului de angajaţi necesari pentru a înfiinţa un sindicat, în paralel cu structuri obligatorii de negociere colectivă la nivel de ramură. Fără pârghii de negociere reale, salariaţii trebuie să aştepte măriri unilaterale de salariu minim cu speranţa că acestea vor da drumul la măriri la salariile mai mari, ceea nu se întâmplă întotdeauna, aşa cum vedem în creşterea numărului de contracte pe minim. Sindicalizarea şi negocierea colectivă de la ramură în sus (deci mai avantajoase pentru angajaţi decât cele la nivel de firmă, unde eşti supus direct presiunilor managementului) ţin de firescul sistemelor socio-economice care îşi ţin oamenii acasă, care fac exporturi pe bani adevăraţi, impozitaţi şi redistribuiţi, şi care au şanse să rămână în picioare faţă cu competiţia asiatică. Vreţi o economie cu relaţii de muncă previzibile, cu angajaţi pregătiţi şi stabili, cu predictibilitate salarială în bugete multianuale, atunci daţi angajaţilor instituţiile care să îi protejeze, să îi capaciteze colectiv şi cu care să bateţi palma în negocieri colective, nu ciorbe naţionaliste, neoliberale sau, cum e mai nou, naţionalist-neoliberale, toate de doi lei! Şi dacă tot suntem aici, dacă vreţi încă o viaţă culturală, dar şi alte feluri de „creativi“ decât IT-istii, nu mai legaţi valoarea contribuţiilor sociale datorate de lucrătorii independenţi de salariul minim, că e indecent să fie lasaţi total descoperiţi la spital şi în privinţa pensiei.
4. O bancă publică de dezvoltare socio-economică care să capteze fondurile de stimul gestionate de Banca Europeană de Investiţii (jumătate de trilion de euro), să plaseze capital răbdădor (pe termen lung şi la dobândă mică) în sectoare cu valoare adăugată mare (deci mai uşor plătitoare de salarii mari), finanţând în acelaşi timp lipsa cronică de locuinţe ieftine, decente şi transport public care să dea angajaţilor mobilitate reală.

Până acum, din păcate, s-a mişcat foarte puţin în aceste zone, paradigma dominantă fiind represiunea socială, gen ofensiva împotriva asistaţilor social şi relaxări fiscale de jure şi de facto pentru capital. Per total, în ultimele decenii am creat un model de dezvoltare bazat pe salarii mici, condiţii de muncă indecente foarte răspândite şi servicii publice în decrepitudine şi/sau privatizare. Acestea au fost principalele noastre direcţii de economia ofertei şi ele au dat unei părţi a capitalului niveluri de profit real record. Un sfert din munca disponibilă care încă n-a fost laminată fizic şi psihic de catastrofa socială postcomunistă s-a uitat la aceasta ofertă şi şi-a luat bilet la Wizz Air. Şi pe bună dreptate. De ce să facă ore peste program neplătite şi navete sinistre pentru 1200 de RON? Din patriotism?

Odată adâncite reţelele sociale de emigraţie, pentru milioane de oameni, piaţa muncii din şantierele Londrei a devenit mai apropiată decât cea din şantierele Bucureştiului sau Clujului, capacitatea de comparaţie la salarii exprimate în putere de cumpărare şi acces la servicii publice crescând şi ea, mai ales la tineri. Hemoragia a lăsat statul şi patronatele căutând soluţii disperate, de la hăituirea asistaţilor la import de vietnamezi „născuţi să servească“, după cum se exprimă grobian un patron local. Este înţelept să pariem că fără convergenţă salarială şi condiţii de muncă, marea masă a acestor oameni sunt pierduţi de sistemul nostru socio-economic, oricât de ascuţită ar fi lupta anticorupţie, oricât de primenite şcolile şi spitalele, oricât de democrată ar fi politica şi oricât de mult şi de lin s-ar întinde autostrăzile.

Disponibilitatea reală a forţei de muncă activă a devenit o limită structurală a modelului social şi de capitalism din România, model ancorat în presupoziţia că forţa de muncă va opera cu prevalenţă într-o piaţă de muncă naţională, nu europeană. Toată lumea şi-a dat în sfârşit seama că această presupoziţie era şubreadă. Realitatea empirică e că avem o forţă de muncă care nu pune botul la baliverne despre piaţa liberă cea miraculoasă pentru toată lumea şi care e mobilă internaţional. Mulţi trec de la galera românească la galera siciliană sau londoneză, cu tragediile familiale şi medicale care le însoţesc, însă ceea ce contează este că se pleacă oricum şi se pleacă în masă.

În curând, cei care cârtesc la o amărâtă de mărire de salariu minim, visând la soluţii creative despre cum să-l scadă sau măcar plafoneze, îşi vor da seama că soluţia cu liberalizarea migraţiei din ţări cu salarii mai mici este şi ea la fel de şubredă, în condiţiile continuării business as usual, oamenii aceia uitându-se la rândul lor peste graniţă şi făcând nişte comparaţii. Când până şi Banca Mondială îţi spune că ai creat o societate prea inegală şi prea brutală pentru ca majoritatea covârşitoare să îşi mai dorească să mai facă parte deplină din ea, poate merită să începi să te gândeşti cum să schimbi macazul.