Adrian Wooldridge, editorialist al revistei The Economist şi invitat special la Gala ZF 2018/20 de ani, despre superstarurile lumii corporatiste: Storc cât de mult pot de la guvern, plătind în acelaşi timp cele mai mici taxe posibil. Şi tind să-şi reducă şi personalul

Autor: Bogdan Cojocaru 21.11.2018

Supercompaniile, companii care domină o industrie prin mărime şi influenţă, există încă de la începuturile capitalismului. Acum un număr redus de astfel de com­panii au ajuns să fie omniprezente nu doar într-o industrie, ci şi să domine economia globală şi chiar viaţa omului. O fi bine? O fi rău? Adrian Wooldridge, editorialist al revistei The Economist şi invi­tat special la Gala ZF 2018/20 de ani, ar putea avea un răspuns. El este expert în istoria antre­prenoriatului şi autorul unor studii cuprinzătoare asupra capitalismului.

Pe 31 august 1910, Theodore Roosevelt a oferit publicului un discurs celebru într-un orăşel din Kansas, scrie Wooldridge în The Economist. Fostul preşedinte a lăudat puterea comercială extraordinară nou dobândită de America, însă a avertizat că econo­mia industrială americană a fost acaparată de o mână de companii gigant care produc o avuţie fără prece­dent pentru un număr redus de oameni şi caută să con­troleze tot mai mult din politicul ţării. Roose­velt a atenţionat că o ţară fondată pe principiul egali­tăţii opor­tunităţilor riscă să devină un tărâm al privil­egiilor pentru companii. El a jurat că va face tot po­si­bi­lul pentru a aduce noile companii-gigant sub control.

Discursul lui Roosevelt este cât se poate de ac­tual, scrie Wooldridge în The Economist. Câteva companii uriaşe acaparează pieţele internaţionale, fuzionează pentru a deveni şi mai mari şi se bucură de venituri vaste. Afacerile unora dintre giganţi au ajuns de mărimea unor economii mici. Raportate la PIB, profiturile companiilor americane sunt mai mari decât oricând din 1929 încoace. Apple, Google şi Amazon sunt astăzi forţe dominatoare în economie la fel cum erau în urmă cu un secol US Steel, Stan­dard Oil şi Sears, Roebuck and Company. Unii dintre aceşti giganţi sunt staruri cu tradiţie care s-au tot reinventat. Unii sunt nou-veniţi, din lumea emer­gentă. Unii sunt vrăjitori ai tehnologiei care şi-au construit imperii din nimic şi pe nimic. Au afaceri de zeci de miliarde de dolari, dar nu au active fizice. Ce le face asemănătoare pe aceste companii este că toate au învăţat să combine avantajele mărimii cu virtuţiile antre­preno­rialismului. Se împing în faţa rivalilor în oricâte domenii este posibil şi îşi construiesc apărări puter­nice contra concurenţei, inclusiv prin rezerve uriaşe de cash echivalente cu 10% din PIB în SUA şi cu 47% în Japonia. 

În anii 1980 şi 1990, filosofii lumii corporatiste evidenţiau „decăderea mărimii“, în condiţiile în care companii mari private se fragmentau, iar companii de stat se privatizau pentru a da locul unei economii mai antreprenoriale. Firme de high-tech ieşeau la lumină de nicăieri. Situaţia părea că dă dreptate ideilor lui Ronald Coase, un cercetător în vogă în perioada dintre marile războaie, care spunea că firmele au sens doar atunci când pot furniza un serviciu mai ieftin decât poate piaţa. 

În prezent, mărimea pare să conteze din nou. În urmă cu 2-3 ani, potrivit calculelor McKinsey Global Institute, 10% din companiile listate din întreaga lume produceau 80% din toate profiturile. Companiile cu venituri anuale de peste un miliard de dolari contribuiau cu aproape 60% la veniturile totale globale şi cu 65% la capitalizarea de piaţă.

Competiţia pentru mărime a supraturat piaţa fuziunilor şi achiziţiilor.  Se vorbeşte de un efect de superstar, cel mai vizibil în SUA, cea mai avansată economie. Ponderea PIB-ului nominal generat de cele mai mari companii americane, cuprinse de topul Fortune 100, a crescut de la 33% în 1994 la 46% în 2013. Numărul total de companii listate în America s-a înjumătăţit între 1997 şi 2013, ceea ce reflectă tendinţa de consolidare şi de supra­dimensionare.

În schimb, start-up-urilor le este mai greu să se lanseze. În ultimii ani, numărul de astfel de afaceri a fost mai mic decât oricând începând cu finalul anilor 1970. Mai multe companii mor decât se nasc, ceea ce duce la îmbătrânirea populaţiei corporate. De asemenea, salariaţii americani îşi schimbă locurile de muncă şi fac naveta dincolo de graniţele statului mai rar decât în urmă cu patru decenii.

Efectul de superstar este vizibil în special în economia creativă, a cunoaşterii. În Silicon Valley, o mână de giganţi se bucură de cote de piaţă şi de marje de profit nemaivăzute de la baronii cauciucului de la sfârşitul secolului XIX. „Competiţia este pentru fraieri“, spunea cofondatorul PayPal Peter Thiel. Thiel este şi primul investitor extern al Facebook. Pe Wall Street, cele mai mari cinci bănci şi-au majorat ponderea în activele bancare totale de la 25% în 2000 la 45%. În Marea Britanie şi Japonia, amploarea consolidării este similară cu cea din America. În Europa, este mai puţin pronunţată. Însă, la nivel global, consolidarea este regula. Un studiu al OCDE arată că firmele cu peste 250 de angajaţi reprezintă cea mai mare parte din valoarea adăugată din fiecare stat pe care organizaţia îl monitorizează.

Wooldridge crede că efectul de superstar va creşte în forţă. Companiile mari şi puternice îşi forţează rivalii să se grupeze pentru a le rezista. De asemenea, acestea forţează firmele de avocatură, contabilitate, audit şi de alte servicii profesionale să devină internaţionale şi chiar globale pentru a le satisface nevoile. Digitalizarea amplifică tendinţa deoarece companiile digitale pot exploata efectele de reţea şi pot opera peste graniţe.

James Manyika, de la McKinsey Global Institute, subliniază faptul că superstarurile prezentului sunt mari în moduri diferite faţă de predecesorii lor. Œn trecut, companiile cu venituri mari şi amprentă globală aveau aproape întotdeauna o mulţime de active şi angajaţi. Astăzi, unele, cum ar fi Walmart şi Exxon, încă urmează acest model. Însă companiile digitale cu valori de piaţă şi cote de piaţă imense au de obicei puţine active. Œn 1990, cei trei producători auto de top din Detroit au avut venituri nominale de 250 de miliarde de dolari, o capitalizare de piaţă de 36 de miliarde de dolari şi 1,2 milioane de angajaţi. Œn 2014, primele trei companii din Silicon Valley au avut venituri de 247 miliarde de dolari şi o capitalizare de piaţă de peste 1.000 de miliarde de dolari, însă doar 137.000 de angajaţi.

Cu toate acestea, chiar şi companiile mari "bătrâne" angajează mult mai puţini oameni decât obişnuiau. Exxon, cea mai de succes companie de petrol din lume, şi-a redus forţa de muncă de la 150.000 în anii 1960 la mai puţin de jumătate, deşi a fuzionat cu uriaşul rival Mobil. Œn acelaşi timp, "tinerele" companii mari tind să semene din ce în ce mai mult cu corporaţiile din vremurile de demult. Firmele de tehnologie dau adesea posturi superioare unor foşti oficiali de la Washington şi angajează armate pentru lobby. Multe superstaruri moderne îşi protejează banii în paradisuri offshore şi depun eforturi considerabile pentru a-şi reduce facturile fiscale. Superstarurile tind să exceleze la tot ceea ce fac - inclusiv să stoarcă cât de mult pot de la guvern plătind în acelaşi timp cele mai mici taxe posibil.

Gala ZF 2018 va avea loc pe 22 noiembrie în Bucureşti. Cine vine s-ar putea să afle de la Adrian Wooldridge răspunsuri la întrebările existenţiale despre economia lumii şi capitalism.