Spre Zona Euro ne grăbim încet

Acum 12 ani, la 1 ianuarie 2007, România a aderat la UE. Dar intrarea în Uniune şi în Piaţa Unică nu a coincis cu aderarea la euro. Acest al doilea pas presupune un alt tip de integrare: în Uniunea Economică şi Monetară. Euro constituie o zonă specială pentru care ne trebuie un alt bilet. Iar acest bilet nu poate fi căpătat dacă nu sunt îndeplinite deodată mai multe condiţii.

Intrarea României în Zona Euro e inevitabilă. Întrebarea nu este dacă adoptăm sau nu moneda unică europeană, ci când. Regula e clară: cine a intrat în Uniunea Europeană trebuie să adere şi la euro. Există doar două derogări. Primele şi ultimele. Cele acordate Danemarcei şi Marii Britanii. Acestor două ţări li s-a îngăduit o dispensă privind trecerea la euro. Suedia, care nu se bucură de niciun fel de derogare, a decis singură să fie o excepţie: îndeplineşte condiţiile, are poarta deschisă, dar refuză încă aderarea.

În ceea ce ne priveşte, Comisia Naţională pentru trecerea la euro pregăteşte un raport care, probabil, va fi dat publicităţii înainte de sfârşitul acestui an. Vom cunoaşte, atunci, mai multe detalii. Deocamdată, un fapt e cert: acela că dacă forurile Uniunii Europene nu prevăd un calendar strict pentru adoptarea euro – alegerea momentului fiind lăsată la latitudinea ţărilor candidate, dar în consultare cu Comisia Europeană şi cu Banca Centrală Europeană –, fiecărei ţări aspirante la moneda europeană drumul îi va fi deschis după ce îşi va pune economia în deplin acord cu toate criteriile în vigoare.

O primă serie o constituie cele cinci criterii nominale. Sunt cunoscute: 1) un deficit bugetar de maximum 3% din PIB; 2) o datorie publică de maximum 60% din PIB; 3) o rată a inflaţiei care să nu depăşească cu mai mult de 1,5% media inflaţiei celor mai „bune” trei ţări din anul precedent; 4) dobânzi nominale la datoria pe termen lung (10 ani) care să nu depăşească cu mai mult de 2% media dobânzilor celor mai „bune” trei ţări în planul inflaţiei; 5) un curs de schimb leu-euro pe o piaţă valutară stabilă. Semnificativ este faptul că aceşti cinci indicatori fie se influenţează unii pe alţii, fie influenţează alţi indicatori. Deficitul mare este inflaţionist. Totodată, inflaţia în creştere umflă deficitul. La rândul lui, PIB-ul nu poate fi în niciun caz pe deplin sănătos şi performant într-un climat economic inflaţionist şi cu un deficit bugetar mare. Aşa că, privind către Zona Euro, e bine că ne grăbim încet şi că luăm în calcul îndeplinirea tuturor condiţiilor de aderare. Dar atât în planul macroeconomiei, cât şi în acela al economiei reale, bine ar fi să ne grăbim ceva mai repede. Pentru că nu doar indicatorii nominali ne stau în cale. Societatea  românească, având nevoie de schimbări profunde, este obligată să facă dovada unui interes major şi faţă de o serie de criterii reale, în prim-plan fiind PIB-ul pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare. Căci  nu avem cum să forţăm aderarea la euro înainte de îndeplinirea atât a criteriilor nominale, cât şi a celor reale. 

Pentru toate ţările candidate, problema este nu când vor fi admise, ci cum anume vor fi pregătite pentru acest pas. Referindu-ne la România, e de luat aminte adevărul că problema cea mai grea este convergenţa reală. În speţă, sunt incluse în judecată obiective ce prevăd diminuarea decalajelor dintre ţări cu privire la nivelul productivităţii şi cel al creşterii economice.

România are nevoie acum nu numai de instituţii fundamentate în stil european ori de legi europene, ci şi de rezultate economice care să ne apropie de media europeană. Am plecat de la 38 de procente faţă de media Uniunii Europene a creşterii economice în 2006, anul de dinaintea aderării, am câştigat 22 de procente ca ţară UE, ajungând la 60 de procente, şi ne-am propus să ajungem în câţiva ani la 70 de procente. Cum răspundem acestei provocări? În niciun caz reacţionând doar la simptome, fără să mergem întotdeauna la rădăcini, la cauze. În loc să gândim şi să acţionăm de azi pe mâine, va trebui să concentrăm politicile şi opţiunile economice într-o perspectivă pe termen lung. 

De îndeplinirea criteriilor de convergenţă e legată de fapt speranţa României de a dobândi pe deplin identitate alături de ţările europene dezvoltate. Şi de ţările din vecinătatea noastră. Având o singură şansă: comprimarea timpului dezvoltării. Din nefericire, noi am fost obişnuiţi să tot amânăm măsurile de politică economică în contextul unui permanent conflict de obiective. Ne-am aflat continuu între două tipuri de constrângeri, unele interne, altele externe. Şi am înaintat numai când am găsit calea cea mai bună de a le face faţă în timp optim.

Evaluarea corectă şi fără prejudecăţi a stării economiei nu-i tocmai un lucru simplu. Mai cu seamă că avem un potenţial economic cu mult peste ce a arătat ţara noastră până acum. Va fi însă nevoie să fie ţinute sub control balanţele macroeconomice. Şi, mai ales, să fie asigurată, în ritm rapid, restructurarea economică.