Cristian Hostiuc, director editorial ZF: Cel mai mare proces de tipărire de bani din istoria Europei şi de salvare a euro s-a încheiat. Cât a câştigat România, cu ce am rămas şi ce se va întâmpla în continuare?

Autor: Cristian Hostiuc 16.12.2018

Banca Centrală Europeană a ajunţat joi încheierea programului de tipărire de bani, în limbajul de specialitate QE-Quantitative Easing (injecţie de bani), care a însemnat tipărirea a 3.000 de miliarde de euro.

În 26 iulie 2012, într-un discurs ţinut la Londra, Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene a spus că BCE va face totul (Whatever it takes) pentru a prezerva şi a susţine moneda unică europeană, euro. Dacă vă amintiţi, criza grecească a pus la îndoială euro, iar extinderea ei către Italia şi Spania ar fi însemnat prăbuşirea monedei unice şi căderea economică şi politică a Uniunii Europene.

În martie 2015 a început procesul de tipărire de bani, care ar fi trebuit să ţină un an şi să coste 1.000 de miliarde de euro. Această operaţiune a ţinut trei ani şi a costat 3.000 de miliarde de euro.

Din punct de vedere economic, Europa a reuşit să iasă din mlaştina în care risca să se afunde, dar din punct de vedere social şi politic a dus la apariţia unor monştri – populismul, brexitul, iliberalismul şi acum, mai nou, vestele galbene.

Marii câştigători ai programului de tipărire de bani au fost nemţii, care au reuşit să înregistreze creşteri economice peste aşteptări, dar, în schimb, nu au reuşit să-şi majoreze salariile aşa cum cer angajaţii, şi de aceea lumea este furioasă. Pieţele financiare şi miliardarii lumii au devenit şi mai bogaţi, iar muncitorii, cel puţin cei din Franţa, trebuie să se mulţumească cu 100 de euro în plus la salariu.

Acestui italian trebuie să-i mulţumim pentru reducerea dobânzilor: Cum a beneficiat România, şi noi românii în mod direct, de cea mai dramatică şi mai scumpă frază din lume – ”Whatever it takes”, care a costat până acum 1,2 trilioane de euro, dar care a salvat euro de la dezintegrare şi Europa de o stagnare economică

 

România a fost o beneficiară directă şi indirectă a acestui program de tipărire de bani prin:

- scăderea dobânzilor la lei de la 5,6% ROBOR la trei luni la 0,6% în 2017 şi 3,3% în noiembrie 2018; dobânda la BNR a scăzut de la 5,25% în iulie 2012 până la 1,75% în 2014 şi 2,5% în acest momentl;

- scăderea inflaţiei de la peste 5% la -1%, şi 3,5% în acest moment;

- reducerea TVA de la 24% la 19% pentru toate produsele şi de la 24% la 9% pentru alimente;

-atingerea unei creşteri economice de 7% în 2017, de la 0,5% în 2012; 4% va fi creşterea economică în 2018;

- stabilitatea remarcabilă a cursului de schimb, care a crescut cu numai 4% între 2012 şi 2018, respectiv de la 4,45 lei pentu un euro la 4,65 lei pentru un euro, în timp ce inflaţia se apropia de 15% în acelaşi interval;

- salariul minim s-a dublat de la 540 de lei la 1.162 de lei net, în timp ce salariul mediu a crescut de la 1.500 de lei la 2.700 de lei, adică 80%;

- creşterea economică a Europei în timpul programului de tipărire de bani a dus al noi comenzi şi din Europa Centrală şi de Est, proces care a dus la crearea a 500.000 de noi locuri de muncă în România;

-scăderea inflaţiei, scăderea dobânzilor la lei, lichiditatea mare în euro şi în lei au dus la scăderea dobânzilor la care s-a împrumutat statul – de la 5% la 1%, ceea ce a disponibilizat peste 10 miliarde de euro, bani din care s-au majorat în principal salariile bugetarilor şi pensiile.

 

Guvernele care au fost din 2012 încoace ar fi putut face mai mult în timpul acestui proces istoric de tipărire de bani, dar am ratat investiţiile publice, fondurile europene, modernizarea statului. Iar acest lucru ne va costa în următorul deceniu, pentru că tot ce se va face, dacă se va face, va fi mai scump.

Când lumea, băncile, investitorii şi pieţele financiare se înecau în bani, România nu a pus pe masă proiecte publice care ar fi putut să o ducă înainte.

Guvernele PSD şi-au bazat toate programele pe creşterea salariilor şi a pensiilor şi scăderea taxelor, factură care a putut fi plătită ca o consecinţă a programului de tipărire de bani a Băncii Centrale Europene.

Dincolo de stat, fiecare dintre noi, persoană fizică sau companie, a beneficiat de acest program uriaş de injecţie de lichiditate prin faptul că au scăzut dobânzile la lei şi la euro, prin faptul că cursul leu-euro a fost stabil, prin faptul că băncile au dat credite - poate nu suficient pentru companii, dar pentru persoane fizice da -, prin faptul că proiectul
Prima Casă a putut fi susţinut din buget, prin faptul că băncile au dat credite pentru case la un cost scăzut.

Dacă ar fi să cuantificăm cât am beneficiat direct şi indirect de acest program al BCE, am putea spune că avem cel puţin 10 miliarde de euro în fiecare an de la mijlocul lui 2012 încoace.

Acest program a permis BNR, dincolo de scăderea dobânzilor şi stabilitatea cursului, curăţarea sistemului bancar de credite neperformante fără costuri imense (în 2012, 30% din credite erau neperformante, iar acum rata a scăzut la 6%), trecerea de la o pierdere a sistemului bancar de 2,3 miliarde de lei în 2012 la un profit de aproape 6 miliarde de lei estimat pentru 2018 şi inversarea ponderii valutei (euro) în totalitatea împrumuturilor acordate către lei (în 2012, 65% din credite erau în valută, iar acuma sunt numai 30%, iar 70% sunt în lei), proces care a redus unul din cele mai mari riscuri ale României.

Ce va urma după ce BCE a pus capăt acestui proces istoric prin care a salvat euro?

Probabil că dobânzile la euro vor rămâne în continuare mici şi în următorii ani, dar vedem cum se adună nori negri asupra Italiei, care nu şi-a curăţat sistemul bancar.

Nu ştiu dacă este bine sau rău, dar vom vedea mai mulţi oameni în stradă cerând salarii mai mari, vom vedea mai multe mişcări populiste câştigând teren, vom vedea majorări de taxe asupra bogaţilor şi asupra multinaţionalelor, vom vedea semne de recesiune, vom vedea creşteri ale inflaţiei pentru că vor creşte preţurile, vom vedea volatilitate mai ridicată pe pieţele financiare, iar bursele nu vor mai beneficia de ani de creştere continuă, vom vedea generaţiile millennials sau cele Y sau Z tot mai vocale, îmbrăţişând o retorică socială, socialistă , anticorporatistă.

Întrebarea este cine va lua locul BCE ca ultim salvator atunci când economiile Europei se vor confrunta cu scăderi, recesiuni şi proteste.