Ce oameni politici pot conduce România după 2019

Nu există o disperare şi nu trebuie să existe. Sunt şi în partidele politice oameni buni. Dar este clar un lucru: pe scenă de azi s-a chefuit şi s-a dănţuit şi se chefuieşte şi se dănţuieşte în continuare că scena se va prăbuşi. Curând. Am văzut în ultimii 30 de ani prăbuşiri uluitoare. Lideri mult mai puternici ca cei de azi, mult mai inteligenţi, mult mai sobri decât cei de azi, s-au prăbuşit în cenuşă.

La ce ne putem aştepta?

La PSD Eugen Teodorovici ar fi un bun şef de partid, deşi deriva lui naţionalistă  din ultima vreme seamănă cu o beţie continuă. Este ciudat că acest domn de o eleganţă de invidiat plânge de mila proletariatului. Desigur că PSD este un partid al proletariatului. Cu lideri milionari în euro şi, în mod ciudat, cu averi făcute din funcţii publice. E bine să te dai cu proletariatul. Dar proletariatul nu-i chiar prost, el vrea doar ceva, acolo, de unde n-are să aibă. Uneori mai scoate şi limba şi nu vorbim de revoluţii aici. Segolene Royal, regina neîncoronată a Franţei, a pierdut alegerile prezidenţiale în faţa lui N. Sarkozy după ce „proletariatul” a aflat că este multimilionară. Şi nu pentru că era multimilionară a pierdut, ci pentru că si-a ascuns averea.

Teodorovici îmi aduce aminte de Nicolae Manolescu, celebrul critic literar care, o vreme, a cochetat cu politica. Desigur, comparaţia poate fi făcută doar la nivelul acţiunii politice. Manolescu era susţinut de Alianţa Civică în alegerile din 1996 şi candida la prezidenţiale sub sigla unui partid nou şi idealist, Alianţa Naţională Liberală. Când, sâmbăta sau duminica, ceilalţi candidaţi îşi făceau campanie, dl Manolescu îşi închidea telefonul că „ce, dragă, sunt în week-end, cum mă deranjezi în zilele mele libere”? Desigur că a luat sub 1% din voturi. Cam asta este şansa lui Teodorovici, un tip prea comod care, în loc să lupte pentru o linie de mijloc în care inteligenţa lui ar putea avea câştig, se comportă ca o menajeră timidă în bucătăria unui boştorog bogat şi mustăcios. Dar la PSD nu se ştie niciodată. Potrivit zicalei „decât nimica, bună şi Anica”  opţiune Teodorovici ar fi ideală pentru un „nou” PSD. Teodorovici este economist şi cu o lungă experienţă în Ministerul de Finanţe.

La PNL ce mai potrivit şef ar fi Florin Cîţu, senator. Istoria lui este interesantă, a fost economist-şef la ING Bank, în vremea crizei, de unde a fost data afară de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, pentru manipularea pieţei. Istoria e amuzantă, dar şi controversată. Pregătirea lui economică este peste tot ce poate oferi clasa politică de azi - are un titlu de profesor-doctor la Iowa Unversity, a lucrat înainte la BEI şi la banca Noii Zeelande. Dacă PNL ar înţelege că nu poate fi partid de masă, oricât ar cânta dl Orban din chitară, şi ar înţelege că liberalismul economic nu are de-a face cu pomenile electorale, atunci Florin Cîţu ar trebui să fie preşedinte al acestui partid, partid mulţumit cu 18-20% din reprezentarea parlamentară, pentru că atât înseamnă în democaţii electoratul liberal. Dl Cîtu, grăbit ca orice economist, va trebui să ia însă ceva lecţii de retorică. Nu le-ar strica asta deloc tuturor celor care vor să se intre în politică. Să nu uităm că în vechea Grecie cursurile de retorică erau prima piatră a ascensiunii în politică. Măsura trebuie păstrată. Orice om politic ar trebui să aibă pe masă eseul lui Titu Maiorescu „Oratori, retori şi limbuţi”. Maiorescu avea 63 de ani când, în 1903, a scris acest eseu şi avea, în plus, 30 de ani de experienţă parlamentară. Liberalilor, mai ales, le-ar prinde bine pentru că T. Maiorescu era conservator.

Cel ma spectaculos tânăr om politic este, în opinia mea, Dan Barna, şeful USR. Este jurist, a lucrat şi la stat şi la privat, este specialist în absorbţia fondurilor UE, iar prestaţia lui politică este bună - repet, acest comentariu este complet subiectiv.

El şi partidul lui au însă o problemă mare. Nimeni nu ştie ce vor aceşti domni. Democraţie? Păi, nu vrem cu toţii asta? Să arunci cu cartoane în capul PSD pare spectaculos la televizor, dar nu este deloc, când vezi pe viu asta. Dezgustul ţi se urcă prin esofag şi te întrebi: suntem la 30 de ani de la revoluţie şi atât am putut? Ce program are USR? Nu ştim.

Partidul dlui Dacian Cioloş, nou creat (Partidul Libertatii, Unităţii şi Solidarităţii - PLUS) are aceeaşi problemă. Dacian Cioloş are un background bun. Are un titlu de doctor obţinut în Franţa, a fost comisar european pentru agricultură, a fost, pentru scurtă vreme, prim-ministrul României. Are, alături de el, o echipă bună, dar niciun program concret. La fel ca USR, aruncă cu cartoane în capul PSD.

Aceste două partide noi, care au şanse să guverneze, dacă şi-ar uni forţele (alături de PNL), s-ar putea trezi însă cu o comoară în braţe cu care să nu ştiu ce să facă. Aşa cum, în filmele comice despre vestul sălbatic, după ce ai furat 100 de kile de aur dintr-o bancă ţi-a murit calul în mijlocul deşertului. Ce faci, cari aurul în spate fără nicio şansă sau îl arunci mulţumindu-te cu apa clocotită din bidon şi o iei pe jos sperând să ajungi la o oază? Iar când te întorci după aur, cu burta plină de apă şi cu doi măgari după tine care să care comoara, vezi că PSD ţi-a luat aurul – nici măcar nu ţi l-a şterpelit, l-a găsit în câmp, doar.

Partidele astea noi apărute de peste tot sunt o iluzie, atâta vreme cât ele nu-şi exprimă o poziţie clară faţă de lume. Pentru că nu poate exista o religie fără un dumnezeu.

În anii 90 ai secolului trecut, a existat o mişcare asemenea care părea să fie soluţia la toate problemele omenirii: “A treia cale”.

Teoria sociologului Anthony Giddens a sucit atât de mult minţile încât a fost adoptată de premierul laburist al Marii Britanii, Tony Blair, şi de cancelarul german, Gerhard Schroeder, care au proclamat-o, împreună, drept religia politică a viitorului: “A treia cale” (The Third Way) sau “Noul centru” (Das neue Mitte).

A treia cale: “Nu există socialism sau capitalism, există doar buna guvernare”.

Ce s-a ales din asta?

Un partid laburist condus de cel mai mare extremist de stânga văzut vreodată de Marea Britanie, Jeremy Corbyn.  Un partid social – democrat în Germania (SPD, partidul lui Schroeder) la remorca CDU (centru - dreapta) şi un Schroeder lucrând pentru “capitaliştii” de la Gazprom. Halal cale de mijloc.

Ca să aibă şanse, noile partide trebuie să spună repede ce vor. Este o iluzie că poţi şi cu slănina-n pod şi cu felia unsă.

Acestea sunt datele. Românii şi România au puţin de ales, dar o alegere trebuie făcută. Este o iluzue că există cale de mijloc.