Chiar vreţi să distrugeţi totul? Dacă aşa este, atunci este obligaţia noastră să spunem: NU!

Autor: Iulian Anghel 12.01.2019

Niciodată, de la mineriadele lui Ion Iliescu până azi, când se află la cârma Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene, România nu a avut o presă atât de ostilă în Occident. Nici toată apa din Dunăre nu va schimba această ostilitate, cu atât mai puţin un concert la Ateneul Român oferit de guvernul român şefilor Uniunii Europene.

Războiul politic intern devenit unul total, subordonarea agresivă a instituţiilor statului de către partidele la putere (PSD/ALDE), atacul guvernului asupra economiei nu aveau cum să treacă neobservate de presa occidentală, mai ales acum, că România a preluat preşedinţia Consiliului UE.

Pe plan economic, noul front deschis împotriva băncilor şi a companiilor străine întăreşte nedumerirea: nu mai are România nevoie de capitalul străin? România, care în urmă cu doar doi ani ţipa că nu vrea o Europă cu două viteze – una dintre propunerile Comisiei Europene îmbrăţişate cu putere de preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, dar şi de lideri ai Germaniei sau Olandei – nu mai are nevoie de UE?

Să ne reamintim: când în Polonia a început ofensiva împotriva justiţiei, când Ungaria a ridicat tonul la UE, Emmanuel Macron nu s-a ferit să treacă la ameninţări directe: Nu puteţi să vă bucuraţi de banii UE şi, în aceeaşi vreme, să nu respectaţi democraţia, regulile casei în care aţi intrat de bunăvoie, pentru că nimeni nu v-a inclus cu forţa! Veţi fi penalizaţi! Există o procedură în curs ca Poloniei să-i fie luat dreptul de vot în Consiliu. Ungaria se aliniază la start.

În ciuda avertizărilor liderilor politici europeni faţă de politica din ultimul an a guvernului de la Bucureşti şi a partidelor de guvernământ de la Bucureşti, România a fost, într-un fel, ferită de loviturile fără mănuşi aplicate Ungariei sau Poloniei. Nemulţumirile unui Juncker sau Frans Timmermans au părut mai degrabă o dojană părintească. România evoluase bine în ultimii ani; nu are sens să loveşti în cineva care ascultă povaţa şi se îndreaptă.

Acum lucrurile se schimbă şi nu în favoarea României. Când Austria a predat României, în urmă cu câteva săptămâni, preşedinţia rotativă a Consiliului UE, cancelarul austriac, Sebastian Kurz, aflat la Bucureşti, a comentat „ordonanţa lăcomiei“ foarte degajat: „Eu nu-mi fac griji pentru firmele austriece, deoarece ştiu ce firme austriece sunt aici în România şi au investit aici. Sunt firme mari cum ar fi OMV sau Erste Bank, firme care lucrează în multe ţări. România reprezintă o parte mai mică a activităţii lor. Ar putea să-şi strângă lucrurile şi să plece. Mi-aş face griji pentru România, ca mediu de investiţii. Retragerea de investiţii înseamnă şi pierderea locurilor de muncă, taxe noi, înseamnă creşteri de preţuri. Lumea este mare. Sunt firme libere pe piaţa liberă. Piaţa lumii e liberă. Firmele mari nu sunt legate de o anumită ţară”.

La Bucureşti, aceste declaraţii au fost luate în derâdere: „Nu pleacă câinele de la măcelărie“. Este adevărat, nu pleacă de bunăvoie. Dar, dacă este alungat, nu are încotro şi va pleca.

Ostilitatea guvernului faţă de companiile cu capital străin, care controlează jumătate din economia României, s-ar putea dovedi fatală nu doar pentru acestea, ci pentru bunul mers al întregii societăţi. Nu trebuie să uităm, cum spuneam, că aceste companii controlează jumătate din economie, dar nici că ţinta unui absolvent bine pregătit este fie să plece în străinătate, fie să lucreze într-o multinaţională.

Iată însă că guvernul distruge, cu bună ştiinţă parcă, tot ce s-a făcut bun în ultimii ani. Acum doi ani, acum un an, oamenii de afaceri au tras guvernul de mânecă: Nu mai reduceţi taxele, opriţi-vă cu TVA la 20%, nu mai insistaţi, pentru că veţi intra în bucluc şi noi odată cu voi!

Rufele murdare, care până acum s-au spălat în familie, au ajuns să fie întinse la uscat pe sârma UE. Întreaga presă din Occident a relatat nu doar negativ, ci chiar ostil ce se întâmplă în România de azi şi o parte dintre comentatori s-au întrebat: ce caută România în fruntea Consiliului UE? Evident că prezenţa ei acolo derivă din înţelegeri şi tratate. Dar, dacă România va continua aşa, dacă va face un pas greşit în următoarele şase luni, atunci observaţiile că tratatele nu funcţionează şi trebuie schimbate vor fi îmbrăţişate cu şi mai mult temei: cum poate o ţară care-şi distruge propriul stat de drept şi propria-i economie să conducă o instituţie fundamentală a Uniunii – Consiliul de Miniştri?

Olanda, susţinută discret de Germania şi Franţa, care se opune aderării României la Schengen, va avea un argument în plus să ceară constituirea unei Europe noi, cu un centru şi inele de periferie. În care locul României nu va fi – după cum vedem că înţelege puterea lucrurile – în interiorul nucleului dur.

Poate are dreptate dl Vâlcov că niciun câine nu pleacă de la măcelărie. În fond, dacă democraţia fără capitalism nu este de imaginat, capitalismului puţin îi pasă de democraţie. Capitalismul extrage profit, bun, rău, cum o fi, şi de aici, şi din Africa. Dacă nu-l extrage, pleacă pe urmele profitului, nu stă să-i umple vistieria lui Teodorovici şi nici să-i apere pe români de autocraţi. Şi noi? În afara Schengen, la periferia UE, închişi dincolo de din ce în ce mai multe graniţe ce se vor ridica?

De aceea, întrebările trebuie puse fără echivoc. Ce vreţi să faceţi? Să distrugeţi tot ce s-a făcut bun în trecut? Asta vreţi, domnilor Dragnea, Tăriceanu, Vâlcov, Teodorovici?

Păi dacă asta vreţi, obligaţia noastră este să spunem: NU!