Adrian Vasilescu, BNR: Să-i invidiem pe bulgari pentru că au curs valutar fix?

Autor: Adrian Vasilescu 27.02.2019

După ce, în 25 ianuarie anul acesta, moneda noastră a pierdut dintr-o dată patru bani în cursa cu euro, dezbaterea publică în jurul acestui subiect a luat foc. N-a contat că, în zilele următoare, cursul s-a mişcat nu doar în jos, ci şi în sus, iar în 18 februarie au fost recuperaţi doi bani din cei patru pierduţi în ianuarie. Şi n-a contat că în zilele ce au urmat, până marţi la prânz, zigzagul a continuat. O informaţie aruncată în dezbatere – aceea că leva bulgară e nemişcată pentru că vecinii din sud au curs valutar fix, în timp ce cursul pieţei valutare din România, fiind fluctuant, se joacă cu nervii noştri – a dat naştere unei dileme. Şi anume, dacă bulgarii, aderând la un regim de tip Consiliu Monetar, au curs nemişcător, de ce n-am opta şi noi pentru un astfel de regim?! Întrebarea a primit răspunsuri semnificative. Cred însă că este bine-venită o privire înapoi, asupra evenimentelor de la sfârşitul anului 1996, care au determinat Bulgaria NU să opteze, ci să accepte această constrângere.

Să ne amintim. În ’96, primăvara, Bulgaria a fost lovită de o criză cumplită. Era într-o duminică seara când, la Sofia, conducerea partidului de guvernământ s-a întrunit într-o şedinţă extraordinară, care a durat 10 ore. S-a decis adoptarea câtorva măsuri de extremă urgenţă, între care închiderea mai multor zeci de întreprinderi, ale căror pierderi se ridicau la 2 miliarde de dolari. Peste 20 la sută din PIB. Această criză, ce izbucnise parcă pe neaşteptate, ca un foc violent, mocnea totuşi de mai mult timp. Dar nici partidul de guvernământ, nici guvernul n-au apăsat pe niciuna dintre acele pedale ce ar fi putut acţiona motoarele redresării economice. Dimpotrivă, au subvenţionat pierderile coloşilor energofagi, au încurajat producţia unor întreprinderi fără piaţă de desfacere, au dat dispoziţii băncilor să acorde credite fără garanţii certe.

La ce s-a ajuns? Magaziile şi curţile întreprinderilor se umpluseră de stocuri. Deficitul de lichidităţi din sistemul bancar s-a accentuat. Corupţia, dezlăţuindu-se, a dus la proliferarea activităţilor subterane. Toţi aceşti factori nu numai că au prefaţat, dar au şi determinat criza bulgară.

Prima explozie: leva s-a prăbuşit dintr-o dată. După ce fusese ţinută mai multe luni în loc, cu respiraţie artificială, moneda bulgară a suferit o cădere dramatică: de la dolarul de 60 de leva s-a ajuns, în numai câteva zile, la  cel de 90 de leva, apoi la 160 şi, în sfârşit, la 200 de leva. Magazinele şi-au tras obloanele ori au pretins plăţi în valută. Băncile au fost asaltate de depunători. Furia retragerilor nu a putut fi potolită nici după ce dobânzile la depozite au sărit de la 65 la sută la peste 100 la sută.

În ceasul al 12-lea, după 16 luni de sfidare a legilor pieţei şi de nesocotire a regulilor jocului economic, unica soluţie a fost adoptarea unor măsuri cu sufletul la gură: închiderea fabricilor nerentabile, lansarea unei cereri de împrumut la FMI, reducerea drastică a cheltuielilor publice... Cuvântul „bulgarizare”, ce a circulat în sud-estul Europei, avea un anumit sens atunci: să avertizeze că amânarea în continuare a reformelor structurale ar putea duce la o criză de genul celei din Bulgaria.

Şi iată că, astăzi, expresia „lecţia bulgară” are un alt sens. Bulgaria a ieşit din criză, cu un alt guvern, reformator, care a procedat exact invers: n-a mai subvenţionat coloşii energofagi şi risipitori, a deschis pieţele, a dat drumul la concurenţă. Desigur, apăsând pe acceleratorul restructurării economice şi dovedind că economia se poate mişca pe foarte multe drumuri rele, dar numai pe un singur drum bun: cel al radicalizării reformelor. Numai că, în acele împrejurări, radicalizarea reformelor a fost posibilă într-un sistem constrângător: Consiliul Monetar! Impus de creditorii internaţionali.

Desigur, sunt multe de spus despre disciplina impusă într-un asemenea sistem. Exemplul cel mai relevant însă, într-un caz cum este cel al României, dacă am adera la Consiliul Monetar, are în vedere ieşirea dintr-o situaţie ca a noastră, când deficitul balanţei comerciale în 2018 a ajuns la 15 miliarde de euro. În împrejurarea în care avem curs valutar flotant, deprecierea absoarbe o parte din acest deficit. Altfel, într-un regim de Consiliu Monetar, soluţia ar fi reducerea veniturilor, în primul rând a salariilor.