Adrian Vasilescu, BNR: Piaţa se răzbună când îi sunt încălcate regulile

Când, în octombrie 2017, inflaţia şi-a arătat din nou colţii, o întrebare a redevenit actuală: „S-a întors timpul să ne temem iar de preţurile în creştere?”… Episodul unor mişcări ceva mai agitate ale preţurilor, la cumpăna anilor 2017-2018, după ce mai bine de doi ani şi jumătate am avut destule motive să uităm de inflaţie, ne-a reamintit că inflaţia în sine constituie pentru România o problemă. Mai cu seamă că temerile legitime faţă de inflaţie păreau să devină ele însele o problemă.

Comunicatul INS de marţi, cu datele inflaţiei din februarie 2019, indicând o creştere pe 12 luni de 3,83 la sută, ne reaminteşte că mai avem ceva drum de parcurs până să obţinem un curs optim al preţurilor. Pentru că, după ce în octombrie 2018 părea că intrăm într-un nou ciclu, de dezinflaţie, capul de pod câştigat a fost pierdut în februarie 2019. Desigur, o cauză fiind OUG 114/2018.

Cert este că lupta cu inflaţia rămâne complicată. Iar tratamentele ce pot fi aplicate au încă multe contraindicaţii, aşa că Banca Naţională este nevoită să ridice stăvilare în calea creşterii preţurilor folosind întregul arsenal de care dispune. Şi lăsând nemişcată la 2,50 la sută rata dobânzii de politică monetară, fiindcă o rată mai înaltă ar afecta creşterea economică.

Am văzut cum, în 2017 şi în 2018, banca centrală, acţionând ca în faţa unei table de şah, a făcut mutări ce nu au dat greş. Şi le-a făcut exact când trebuia, nici mai devreme şi nici mai târziu. De fiecare dată judecând corect în condiţiile unor şocuri inflaţioniste ce au produs creşteri de preţuri în lanţ, în condiţiile în care scumpirea combustibililor a făcut presiuni pe preţurile transporturilor, scumpirea electricităţii a condus la scumpirea tuturor produselor manufacturate, iar scumpirea gazelor şi a energiei termice a lovit toate preţurile. Era deci logic ca banca centrală să-şi consolideze apărarea după fiecare şoc inflaţionist, întâi cel din octombrie 2017, apoi cele din ianuarie, aprilie şi august 2018, care au scumpit semnificativ energia electrică, energia termică, gazele naturale sau au majorat accizele la combustibili ori la tutun. Acestea au fost viiturile. Condiţii în care calibrarea ratei dobânzii de politică monetară, la niveluri optime sau cel puţin adecvate, a preocupat şi continuă să preocupe Banca Naţională în cel mai înalt grad. Faptul că BNR menţine dobânda de politică monetară la 2,50 la sută e mai ales un semn de încredere că dezinflaţia va fi consolidată în 2019.

Deşi în 2019 nu va fi deloc uşor să fie menţinută creşterea preţurilor în ţinta de 2,5 la sută plus/minus un punct procentual. Dificultăţile sunt în economia reală. În plus, dăinuie concepţia total greşită că această ţintă ar fi a Băncii Naţionale. Deşi, în realitate, este o ţintă-reper pentru întreaga societate românească. E drept că BNR are în faţă, ca obiectiv fundamental, stabilitatea preţurilor, dar nu în condiţii de anormalitate. Pentru că, deşi autorităţile statului n-au mai scumpit electricitatea, căldura şi gazele, în februarie 2019 au intervenit câteva ieşiri răzleţe din rând ale unor preţuri (9,98 la sută la cartofi, 1,30 la sută la fructe proaspete, 3,37 la sută la citrice, 2,01 la combustibil, 1,04 la sută la telefoane), care în niciun caz nu pot fi imputate Băncii Naţionale. Pentru că nu preţurile generale au urcat, cele care definesc inflaţia, ci câteva categorii de preţuri, în total şase, care conduc la o inflaţie atipică. Cauza? O concurenţă şchioapă.

Pentru că iată ce vedem. În ansamblu, mecanismul de corectare a preţurilor a funcţionat cât de cât.  Corecţia preţurilor a înviorat în oarecare măsură piaţa de consum. A fost stabilizată piaţa valutară interbancară. S-a revigorat piaţa monetară. În acelaşi timp, a continuat să crească economisirea populaţiei. Dar reformele nu i-au cuprins şi pe marii producători interni, fie cu capital de stat, fie cu capital privat. Inflaţia din 2017 şi din 2018 a fost pentru ei ca un drog puternic: le-a redat iluzia supravieţuirii. Şi au putut să-şi continue jocul aşa cum au fost obişnuiţi: să trăiască din preţuri mari, care să acopere costuri exagerate, producţie rebutată, în timp ce oferta lor de mărfuri a rămas restrânsă. Numai că, în aceste condiţii, s-a agravat dezechilibrul dintre bani şi eficienţa muncii. Fiindcă o producţie lipsită de capacitatea de a fi eficientă nu are cum să impună competitivitatea de care avem nevoie. Iar piaţa, atunci când îi sunt încălcate regulile, se răzbună.