Prelungirea termenului de declarare şi plată a impozitului pe venit este o supapă. Pe termen lung, însă, el ar trebui regândit

Autori: Daniel Anghel , Bogdan Carpa-veche 13.03.2019

Adoptată cu întârziere, măsura prelungirii termenului de înregistrare a Declaraţiei Unice este binevenită pentru persoanele fizice care au obligaţia declarării veniturilor obţinute din România şi din străinătate.

În practică, principalele probleme generate de termenul de 15 martie prevăzut de Codul fiscal pentru declararea veniturilor persoanelor fizice şi pentru achitarea impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale provin din intervalul scurt de timp pe care persoanele fizice îl au la dispoziţie pentru colectarea informaţiilor privind veniturile ce au fost obţinute în anul anterior şi pentru estimarea veniturilor ce urmează a fi obţinute în anul de declarare. În mod concret, dacă ţinem cont de faptul că modelul Declaraţiei unice a fost aprobat la mijlocul lunii ianuarie 2019, contribuabilii au avut mai puţin de două luni la dispoziţie pentru completarea şi înregistrarea ei.

În cazul persoanelor fizice rezidente fiscal în România, care au obligaţia de a declara în România şi veniturile obţinute din străinătate, cursa contra-cronometru este şi mai acerbă, deoarece, pentru a evita dubla impunere a veniturilor, această categorie de contribuabili trebuie să declare şi impozitul deja plătit în străinătate. Or, potrivit reglementărilor fiscale, creditul fiscal poate fi acordat doar dacă există documente justificative eliberate de autoritatea competentă a statului în care a fost impozitat venitul.

Cu alte cuvinte, în cazul persoanelor care obţin venituri din state care au un termen de declarare diferit faţă de cel din România sau dacă autorităţile fiscale  străine nu eliberează certificate privind impozitul pe venit plătit în străinătate, devine imposibilă evitarea dublei impuneri a veniturilor. Acest fapt deoarece, odată înregistrată, Declaraţia unică devine titlu de creanţă, persoanele fizice având  obligaţia de plată până la data de 15 martie a impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale pentru veniturile obţinute în anul anterior.

În ceea ce priveşte măsura depunerii Declaraţiei unice doar în format electronic, prin mijloace electronice de transmitere la distanţă, deşi lăudabilă, ea nu s-a dovedit sustenabilă nici din perspectiva termenului de declarare, nici din cea a infrastructurii informatice existente la nivelul ANAF.

În practică, exceptând categoria restrânsă a celor care deţin un certificat digital calificat pentru semnarea declaraţiilor de venit, vasta majoritate a persoanelor fizice ar trebui să depună Declaraţia unică prin intermediul Spaţiului Privat Virtual (SPV), ce le este pus la dispoziţie de către ANAF. Or, în cazul celor cărora nu le-au fost emise anterior decizii de impunere, înregistrarea în SPV presupune tot deplasarea personală la autoritatea fiscală competentă, pentru certificarea datelor de identificare, acţiune greu de pus în practică, spre exemplu, de către cetăţenii români, care au părăsit România. Această cerinţă, împreună cu procedurile greoaie de desemnare a unui împuternicit, conduce la dificultăţi considerabile în îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere şi categoria persoanelor fără venituri care, pentru a beneficia de servicii medicale, trebuie să se asigure prin înregistrarea prin mijloace electronice a Declaraţiilor unice. Întrucât în această categorie se află, de regulă, persoane cu posibilităţi limitate de utilizare a echipamentelor electronice, dobândirea calităţii de asigurat în sistemul asigurărilor sociale de sănătate poate reprezenta o adevărată provocare, atât pentru contribuabili, cât şi pentru autorităţile fiscale.

Pentru a concluziona, deşi prelungirea termenului de declarare şi plată a impozitului pe venit şi contribuţiilor sociale datorate de persoanele fizice reprezintă o supapă binevenită pentru acest an, din punctul nostru de vedere, termenele de declarare prevăzute de Codul fiscal ar trebui regândite, pentru a permite tuturor categoriilor de contribuabili să îşi îndeplinească obligaţiile fiscale, fără riscul de a fi sancţionaţi cu amenzi, dobânzi şi penalităţi pentru plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale sau cu penalităţi pentru nedeclararea sau declararea incorectă a obligaţiilor fiscale.

Astfel, termenul de 25 mai prevăzut anterior de legislaţia fiscală şi care a funcţionat în practică mulţi ani, ar  reprezenta un termen rezonabil, ce ar putea fi avut în vedere de către autorităţile fiscale pentru declararea veniturilor persoanelor fizice. Alternativ, ar putea fi avută în vedere opţiunea unui termen extins de declarare pentru persoanele fizice care obţin venituri din străinătate şi care trebuie să facă dovada impozitului plătit acolo. Şi, nu în ultimul rând, devine vital ca sistemul informatic al ANAF să fie îmbunătăţit, pentru a permite preluarea şi prelucrarea declaraţiilor unice ale persoanelor fizice.

Daniel Anghel  este Partener, Liderul Departamentului de consultanţă fiscală şi juridică, PwC România

Bogdan Carpa-veche este Manager, Departamentul de consultanţă fiscală şi juridică, PwC România