Adrian Vasilescu, BNR: Dacă vrem ca ieftinirea creditelor să nu fie o vorbă în vânt…

Autor: Adrian Vasilescu 27.03.2019

Joi, după şedinţa de guvern, e posibil să aflăm că OUG 114/2018 se va fi despărţit de ROBOR. Şi de iluzia că o recalculare a ROBOR-ului, printr-o formulă magică, ar conduce la ieftinirea creditelor. Pentru că aşa ceva este imposibil.

Ceea ce nu înseamnă că întrebările legate de ieftinirea creditelor – când, cum, în ce condiţii şi în ce cuantum? – nu vor continua să pună pe jar societatea românească. Pentru că, iată, după doi ani (2009 şi 2010) de recesiune, de o vreme, practic din 2011, avem creştere economică plus. Rata anuală a PIB-ului a tot crescut iar creditul a luat avans. Dar o mare parte a populaţiei constată că, din ceea ce se realizează, primeşte încă puţin. 

Adevărul este că, în general, când creşte PIB-ul nu cresc concomitent şi sumele de bani din buzunare. Banii disponibili. Vor mai trece ani şi stilul de viaţă de zi cu zi îi va obliga, pe mulţi, să-şi restrângă drastic cheltuielile. Iar o schimbare a stilului de viaţă nu va veni numai de la un PIB cu plus. Va fi nevoie şi de o nouă tablă de valori, care să pună într-o altă ecuaţie, mai apropiată de cerinţele eficienţei, proprietatea, munca, producţia, venitul şi consumul. Într-un cadru economic pe care numai o piaţă funcţională îl poate asigura. Drumul către această nouă tablă de valori a început cu macrostabilizarea. Ca să fie aduse în limite adecvate inflaţia, banii, cursul valutar, deficitele, împrumutul public, dobânzile. Acum, după ani îndelungaţi de strădanii, vedem cum unele echilibre nu sunt tocmai stabile. Pentru că se produce încă încet, uneori prea încet, oxigenarea companiilor care suflă greu. Şi nu doar dintre cele de stat. Or, fără o reformă radicală a companiilor, nu vom ajunge la dezvoltarea dorită. O reformă care să înceapă de la vârf. Căci fără manageri competenţi, îndrăgostiţi de eficienţă şi de performanţe, nu vom reuşi.

Între răsfăţaţii noii noastre istorii şi-au făcut loc şi managerii. Dar nu puţini dintre ei strigă mai tare decât Napoleon că au nevoie de bani. Sigur, piaţa banilor a devenit – prin excelenţă – „nervul economiei“. Managerii, în toată lumea, când încep o treabă cer bani. Când o sfârşesc primesc şi mai mulţi bani. Nu întâmplător, în economia modernă, s-au creat două planuri de decizie: al celor care dau banii – investitorii – şi al celor care multiplică banii – managerii!

Numai că la noi, deseori, oricât de mulţi bani ar primi, nu le ajung. Pentru că nu doar banii contează. Ca să câştige cursa au nevoie de mai mult. Au nevoie, cu deosebire, de înţelepciune potrivit definiţiei date de Socrate: atitudine corectă faţă de realitate. Şi nu poate fi, în acest moment al istoriei României, o atitudine mai corectă a societăţii româneşti faţă de realitate decât aderarea noastră la întărirea macrostabilităţii, concomitent cu restructurarea din temelie a companiilor. Şi a managementului. Şi nici măcar un model bazat pe un raport echilibrat între producţie şi consum, pe investiţii, pe inflaţie mică, pe cursuri stabile, pe un deficit bugetar care să se încadreze în cerinţele europene… nu rezolvă lucrurile. Mai e nevoie de companii stabilizate, care să-şi fi încheiat restructurările, să-şi fi asigurat funcţionalitatea şi un grad înalt de competitivitate. Altfel, ieftinirea creditelor rămâne o vorbă în vânt. Şi nu doar ieftinirea creditelor, ci bunăstarea populaţiei în general.

Criza prin care am trecut a dovedit lumii întregi că se impune o despărţire totală şi definitivă de ceea ce am putea numi „capitalismul utopic“, care – între altele – a exacerbat rolul pieţelor, chiar l-a singularizat, într-o încercare de a arunca statul în afara ecuaţiilor economice. Dar statul, acum, e chemat să joace un rol nou. Ceea ce nu înseamnă în niciun caz că ar fi sunat deşteptarea pentru un alt timp, care să reînvie vechile tipare colectiviste şi să readucă statul în poziţii dominante în raport cu pieţele. Deşi, în dezbaterile actuale, nu doar de la noi, nu lipsesc nici ideile şi nici tentaţiile practice menite să împingă lumea către modelele apropiate de colectivism, cu statul în rol de vioara întâi. Este însă cert că astfel de modele, chiar dacă au o largă susţinere, nu întrunesc masa critică de care ar avea nevoie ca să fie învingătoare. Astăzi, cele mai sănătoase opţiuni converg către o nouă filosofie economică, de natură să poziţioneze pieţele şi statul într-un raport de parteneriat, chiar de complementaritate.

Fără îndoială, pieţele pot să greşească grav, pot face multe erori şi statul nu le poate acoperi pe toate. Dar şi statele pot face – şi fac – mari erori şi pieţele nu le pot îndrepta pe toate. Însă un parteneriat eficient, în care statul şi pieţele să coopereze şi să se completeze, poate fi soluţia pentru rezolvarea multora dintre problemele economice şi sociale actuale. Criza a lovit dur întreaga lume şi soluţiile standard, arhaice şi neadaptate, nu au mai putut drege lucrurile.

Acolo unde statele şi-au asumat roluri de „pompieri“ ca să stingă focuri, mai ales în fostele ţări comuniste şi în ţări în dezvoltare, pretutindeni acolo unde ardea, ignorând rolul pieţelor, lucrurile au ieşit rău. Lumea a înţeles că la bunăstarea dorită se ajunge 1) cu legi bune, simple şi clare, pe care oamenii să le înţeleagă, să şi le însuşească şi să le urmeze; 2) cu instituţii de piaţă performante; 3) cu oameni competitivi. Trei valori care se nasc greu.