Silviu Cerna, Universitatea de Vest din Timişoara: Concepţia lui Mises despre natura banilor

Mises a fost discipolul lui Carl Menger (1840-1921), fondatorul şcolii austriece de economie şi unul dintre autorii revoluţiei marginaliste. În această calitate, el îşi începe prezentarea concepţiei despre bani şi credit cu analiza naturii şi originii banilor. Alte teme tratate de Mises sunt: cantitatea optimă de bani şi modul de realizare a acesteia; mitul banilor neutri şi corolarul său: stabilitatea preţurilor; activitatea bancară cu rezerve fracţionare şi limitarea emisiunii de mijloace fiduciare; teoria monetară a ciclului economic. Aceste teme sunt strâns legate între ele şi cu celelalte probleme majore abordate de Mises în opera sa: funcţionarea pieţei libere şi consecinţele intervenţiei statului în economie. Sistemul de gândire economică misesian este, într-adevăr, un sistem.[1] Cu privire la natura banilor, Mises se bazează pe lucrările lui C. Menger, care a arătat că banii nu pot fi definiţi pe baza caracteristicilor fizice ale mărfurilor utilizate ca mijloc de schimb.[2] După Menger, pentru ca un bun să fie utilizat ca bani, este necesar ca aceasta să îndeplinească trei condiţii: 1) să fie marfă; 2) să fie utilizat ca mijloc de schimb indirect; 3) să fie cumpărat şi vândut în principal în scopul realizării unui schimb indirect. Menger a arătat, de asemenea, că banii apar în mod spontan ca urmare a dezvoltării schimbului liber pentru a rezolva problemele practice născute din faptul că nevoile şi dorinţele oamenilor se armonizează foarte rar. Conform demonstraţiei sale, apariţia banilor este posibilă fără intervenţia statului şi fără existenţa prealabilă a unui contract social.[3] Mises a dezvoltat şi nuanţat această analiză. În primul rând, el a respins ideea că principalele funcţii ale banilor—mijloc de schimb, mijloc de tezaurizare (rezervă de valoare) şi mijloc măsură a valorii (unitate de calcul, numerar[4])—au aceiaşi importanţă. Mises a argumentat că o marfă nu poate servi ca mijoc de măsură a valorii decât cu condiţia să poată fi utilizată ca mijloc de schimb. De asemnea, o marfă nu poate juca rolul de mijloc de rezervă decât dacă poate fi schimbată uşor pe altă marfă. În al doilea rând, Mises a elaborat o tipologie detaliată a formelor banilor. La un nivel mai profund, el a făcut o distincţie fundamentală între „banii propriu-zişi” şi „substitutele monetare”. Banii propriu-zişi au o valoare intrisecă. Substitutele monetare sunt titluri legale (certificate) asupra banilor propriu-zişi. Aceste titluri, emise, de regulă, de către bănci, sunt convertibile în bani propriu-zişi la ghişeele băncilor emitente.

Această distincţie între bani şi diverse forme de titluri asupra banilor se bazează pe  lucrările lui E. Böhm-Bawerk, un alt reprezentant al şcolii austriece de economie şi unul din pionierii studiului economic al structurilor juridice. Mises precizează că: „Dacă debitorul, guvernul sau banca păstrează o rezervă de 100% de bani propriu-zişi în raport cu întreaga cantitate de substitute monetare, atunci numim substitutele monetare drept certificate monetare”.[5] De asemenea, el subliniază că un certificat monetar este o promisiune de plată la vedere şi fără nici o condiţie. Această promisiune de plată imediată poate fi întotdeauna îndeplinită, deoarece banii propriu-zişi, aflaţi în rezerva metalică a băncilor emitente, asigură convertirea în bani-marfă  a tuturor certificatelor prezentate la preschimbare în timpul unei zile. Certificatele monetare funcţionează ca bani, deoarece sunt echivalentul banilor-marfă pe care îi reprezintă. Pentru fiecare certificat monetar emis, echivalentul în bani propriu-zişi este retras din circulaţie.

Această distincţie este importantă pentru înţelegerea modului în care teoria misesiană a banilor şi creditului se integrează în teoria sa a valorii şi preţurilor, respectiv în analiza sa a rolului sistemului bancar în funcţionarea economiei. Elementul central al acestora este studiul comparativ al semnificaţiei economice pe care o au diverse tipuri de substitute monetare. Mises a observat că sustitutele monetare pot fi acoperite integral printr-o cantitate egală de bani propriu-zişi ţinuţi în rezervă (caz în care le numeşte „certificate monetare”) sau acoperite parţial (caz în care le numeşte „mijloace fiduciare”—Umlaufsmittel). El a consacrat a o mare parte a operei sale analizei consecinţelor economice ale utilizării acestor Umlaufsmittel.

În al treilea rând, Mises a respins ideea că preţurile exprimate în bani reprezintă măsura valorii bunurilor. După el, măsurarea sau calcularea valorii unui bun nu sunt posibile. Banii nu au o valoare constantă şi, deci, nu pot constitui un etalon de măsură al valorii mărfurilor. În plus, dat fiind faptul că preţurile se formează prin procesul de evaluare a bunurilor realizat de fiecare individ în parte, ele depind întotdeauna de împrejurările specifice în care se efectuează aceste evaluări. După cum arată Mises: „Ele sunt determinate, pe de o parte, de evaluările cumpărătorului marginal şi cele ale vânzătorului marginal care se abţine de la vânzare, iar pe de altă parte, evaluările vânzătorului marginal şi cele ale cumpărătorului marginal potenţial care se abţine să cumpere”.[6]

În acest cadru, Mises respinge încercările economistului american Irving Fisher (1867-1947) de a construi o ecuaţie cantitativă care să exprime relaţia macroeconomică dintre cantitatea de bani în circulaţie şi nivelul general al preţurilor.[7]Mises a pus accent pe implicaţiile metodologice ale acestui element esenţial al teoriei sale a banilor: „Pentru a demonstra faptul că preţurile şi cantitatea de bani cresc şi scad proporţional, teoria banilor a recurs la o metodă complet diferită de cea aplicată de ştiinţa economică modernă în analizarea tuturor celorlalte probleme ale ei. În loc să plece de la acţiuni individuale, aşa cum trebuie să procedeze, fără excepţie, catalactica, formulele erau construite astfel încât să aibă în vedere sistemul economic de piaţă în ansamblu. ... Totuşi, acest mod de gândire reprezintă cazul tipic al argumentaţiei de tip circular, deoarece ecuaţia schimbului implică, din start, ideea de <nivel> pe care încearcă s-o justifice.”[8]

Critica făcută de Mises variantei pur mecanice a teoriei cantitative a banilor a exercitat o influenţă care transcede câmpul problematic al ştiinţei economice. Este vorba despre aplicarea metodelor cantitative în ştiinţele sociale. După Mises, nu există nici o relaţie cantitativă constantă între acţiunea umană şi efectele acesteia la nivel social. De exemplu, creşterea cererii faţă de un anumit bun trebuie să ducă în mod necesar la creşterea preţului acestuia, însă nu există nici o lege universală care să permită să se afirme că o creştere cu 10% a cererii determină creşterea preţului cu 8% sau cu 15%. Datele reale depind întotdeauna de împrejurările specifice ale fiecărei situaţii. 

În al patrulea rând, Mises a evidenţiat mai clar decât Menger greşelile comise de „chartaliştii” — partizanii concepţiei etatiste asupra banilor. Spre deosebire de Menger, care a arătat că banii apar spontan ca urmare a dezvoltării schimbului liber, economiştii etatişti au afirmat că banii sunt creaţia statului.

Această dezbatere este foarte veche, începând încă pe vremea lui Platon şi Aristotel şi continuând apoi în tot Evul Mediu. Ea a fost temporar tranşată de economiştii clasici, care au susţinut o concepţie similară cu cea a lui Menger. Însă, la sfârşitul secolului XIX, etatiştii au revenit în forţă: H. Cernunschi — în Franţa, J. Neupau — în Austria, W. Lexis — în Germania etc., au reafirmat ideea că statul este cel care decide care anume lucru trebuie utilizat ca bani.

Principalul reprezentant al acestei concepţii „nominaliste” a fost economistul german Georg Knapp (1842-1926). În cartea sa întitulată „Staatliche Theorie des Geldes”, el susţine că banii sunt o creaţie a sistemului juridic şi că, deci, teoria banilor este o ramură a istoriei dreptului.[9]  După Knapp, banii există ca urmare a decretului statului, care are puterea de a proclama că un anumit lucru este bani, conferindu-i instantaneu o valoare de schimb faţă de bunurile şi serviciile reale. Banii sunt, deci, în esenţă, o bucată de hârtie (charta - lat.) proclamată de guvern ca având statutul de mijloc de plată cu curs legal.[10]

Ideile lui Knapp au fost respinse încă de la început de unii economişti[11], însă s-au bucurat rapid de o largă susţinere din partea marilor bancheri[12], iar teoria sa a raliat în final numeroşi alţi simpatizanţi. În definitiv, teoria sa „chartalistă” a completat perfect concepţia etatistă deja dominantă în epocă în rândul profesorilor de economie germani. După cum a observat Mises mai târziu: „Şcoala economică etatistă din Germania şi-a atins, probabil, apogeul cu Staatliche Theorie des Geldes a lui G. Knapp. Apariţia acestei teorii nu este surprinzătoare. În definitiv, principiile pe care această teorie se bazează au fost apărate de secole în scrierile canonicilor, juriştilor şi ale unor socialişti. Ceea este remarcabil este succesul acestei cărţi”.[13]

Eroarea fundamentală a lui Knapp a fost aceea că nu a văzut că guvernul nu poate decreta statutul legal al unei forme de bani dacă aceasta nu a fost selecţionată în prealabil de piaţă ca mijloc contractual de stingere a creanţelor. Ex post, guvernul poate determina ce anume trebuie utilizat ca „bani” şi, deci, ca mijloc de plată. Însă, el nu are puterea să impună de la bun început participanţilor la piaţă mijlocul de schimb pe care să-l utilizeze în tranzacţiile viitoare. După cum arată Mises: „Doar comerţul poate transforma o simplă marfă în mijloc de schimb comun. Nu statul, ci tranzacţiile efectuate de agenţii economici în fiecare zi pe piaţă au creat banii.”[14]