Opinie Andra Caşu, EY, şi Alexandra Ovedenie, de la Radu şi Asociaţii SPRL: Noi provocări privind tranzacţiile transfrontaliere şi raportările fiscale obligatorii (Mandatory Disclosure Regime – „MDR”)

Consacrată sub denumirea internaţională de „Directiva MDR” – acronim pentru Mandatory Disclosure Regime (în sensul de regim de raportare fiscală obligatorie), Directiva (UE) 2018/822 de modificare a Directivei 2011/16/UE vizează schimbul automat obligatoriu de informaţii în domeniul fiscal cu privire la modalităţile transfrontaliere care fac obiectul raportării şi prevede ca termen de implementare la nivelul statelor membre finalul anului 2019.

Actul normativ intrduce un nou mecanism de raportare către autoritatea fiscală naţională a tranzacţiilor (denumite modalităţi) transfrontaliere care îndeplinesc anumite criterii (denumite semne distinctive). Scopul final este de a facilita identificarea de către autorităţile fiscale europene a modalităţilor transfrontaliere potenţial agresive, în urma efectuării între acestea a unui schimb automat de informaţii raportate la nivel naţional.

Deşi reacţiile şi discuţiile la nivel european faţă de noile obligaţii de raportare fiscală continuă să fie intense, implicând dezbateri şi chiar negocieri între organizaţiile patronale ale diverselor tipuri de entităţi posibil obligate la raportare şi organismele fiscale naţionale care ar trebui să administreze şi să supravegheze raportarea, în România, ecourile noilor cerinţe încă nu şi-au făcut simţită prezenţa.

Iată câteva dintre aspectele esenţiale ale noii legislaţii – cine, ce şi când ar trebui să raporteze, care sunt punctele „sensibile” care ar merita o analiză şi o atenţie sporită în implementare, atât din partea administraţiei fiscale naţionale, cât şi a entităţilor posibil raportoare.

Intermediarii obligaţi la raportare

Directiva MDR se aplică, în primul rând, intermediarilor care proiectează, comercializează, organizează, pun la dispoziţie în vederea implementării sau gestionează implementarea unei modalităţi transfrontaliere care prezintă unul sau mai multe semne distinctive.

În mod distinct, sunt însă obligaţi să raporteze şi prestatorii de servicii care sunt implicaţi în mod direct sau indirect în modalitatea transfrontalieră respectivă. Aceştia sunt definiţi ca fiind persoanele care, având în vedere faptele şi circumstanţele relevante şi pe baza informaţiilor disponibile, a cunoştinţelor de specialitate relevante şi a înţelegerii necesare pentru furnizarea acestor servicii, ştiu sau ar fi rezonabil să ştie că s-au angajat să furnizeze, direct sau prin intermediul altor persoane, ajutor, asistenţă sau consiliere cu privire la proiectarea, comercializarea, organizarea, punerea la dispoziţie în vederea implementării sau gestionarea implementării unei modalităţi transfrontaliere raportabile.

În cazul în care nu există un intermediar în tranzacţie sau intermediarul este exceptat de la raportare în baza unui privilegiu profesional legal, obligaţia de raportare revine contribuabilului relevant.

Obiectul raportării – modalităţile transfrontaliere care prezintă semne distinctive

Directiva MDR are în vedere raportarea modalităţilor transfrontaliere care îndeplinesc unul sau mai multe dintre semnele distinctive enumerate de Directivă.

Modalitatea transfrontalieră raportabilă poate însemna una sau mai multe tranzacţii, părţi sau paşi dintr-o tranzacţie, care implică entităţi din mai multe state membre sau/şi state terţe, adică, într-un sens larg, participanţi la tranzacţii sau activităţi în jurisdicţii diferite sau, în mod separat, tranzacţii care ar putea avea un impact asupra schimbului automat de informaţii sau a identificării beneficiarilor reali.

Chiar dacă Directiva MDR vorbeşte în mod clar de tranzacţii transfrontaliere, există deja cazuri în care statele membre au implementat, sau au în vedere, extinderea obligaţiei de raportare şi cu privire la tranzacţii locale – a se vedea în acest sens Polonia, care are o legislaţie MDR funcţională încă de la începutul anului 2019, sau Germania unde legislaţia de implementare este la nivel de proiect destul de avansat.

Termenele de raportare

Directiva MDR prevede că va fi aplicabilă din 1 iulie 2020, în sensul de intrare în vigoare a obligaţiilor de raportare ale intermediarilor.

Începând cu această dată, persoanele raportoare sunt obligate să efectueze raportarea într-un termen de 30 zile, care începe să curgă în mod diferit în funcţie de tipul de entitate raportoare.

În plus, Directiva MDR prevede şi aşa-zisa raportare retrospectivă, în sensul că modalităţile transfrontaliere raportabile al căror prim pas în implementare a avut loc între data intrării în vigoare a directivei (respectiv 25 iunie 2018) şi data aplicării directivei (1 iulie 2020) trebuie raportate până la 31 august 2020.

În loc de concluzie – este o veste bună faptul că mai avem timp pentru transpunerea Directivei MDR ?

În următoarele şase luni, potenţialii raportori vizaţi ar trebui deja să iniţieze o analiză a tuturor tipurilor de tranzacţii în care sunt în mod predilect implicaţi, pentru a determina care dintre aceste tranzacţii pot prezenta semne distinctive, urmată de o implementare la nivel organizaţional a unei abordări cu privire la, printre altele, alocarea responsabilităţilor în analiză şi în raportarea efectivă.

În paralel, toate tranzacţiile susceptibile de semne distinctive şi al căror prim pas în implementare a fost făcut între 25 iunie 2018 şi 1 iulie 2020 ar trebui deja analizate din perspectiva Directivei MDR şi apoi pregătite informaţiile pentru a permite o raportare efectivă cel târziu la data de 31 august 2020.  

În plus, timpul rămas ar putea fi utilizat pentru iniţierea de discuţii proactive la nivelul organizaţiilor profesionale în colaborare cu autorităţile fiscale, pentru a înţelege şi clarifica aspectele care au fost lăsate netranşate de Directiva MDR. Aceste arii „gri” ar putea fi utilizate ca spaţiu de manevră în sens pozitiv pentru a construi o interpretare – de preferat, prin ghiduri de clarificare emise şi validate inclusiv de autorităţile fiscale.