Deşi are o economie de import şi ruptă în două, România este un rai pentru investitorii financiari: În timp ce băncile externe oferă dobânzi negative la depozite (o bancă din Danemarca dă credite ipotecare pe 20 de ani cu 0% dobândă), piaţa românească, cu un curs leu/euro în apreciere, majorează dobânzile şi oferă câştiguri de 35-50% pe bursă

Autor: Cristian Hostiuc 11.08.2019

Ca să susţină propriile economii să nu reintre în recesiune şi chiar într-o nouă criză, marile bănci centrale occidentale scad dobânzile in corpore şi inundă pieţele cu bani ieftini, în speranţa că miile de miliarde de dolari, de euro, de yeni vor fi absorbite prin credite, prin noi investiţii private, dar mai ales prin investiţii ale statului în infrastructură (vezi presiunile asupra Germaniei).

Până să se întâmple acest lucru, banii ieftini şi dobânzile negative au crescut preţul activelor imobiliare, preţul acţiunilor şi obligaţiunilor şi preţul instrumentelor financiare junk, care au în spate dobânzi mai mari şi riscuri mai mari.

Banca Centrală Europeană - BCE - se pregăteşte să reducă în toamnă din nou dobânzile, analiştii aşteptându-se să coboare dobânda la depozit - cea plătită pentru băncile care-şi ţin banii acolo - de la deja -0,4% la -0,5% şi chiar mai jos, pentru a-i obliga pe bancheri să nu mai ţină banii în siguranţă la Frankfurt.

Fed - Banca Centrală a SUA - a redus dobânda cu 0,25%, până la 2,25%, dar pieţele spun că este prea puţin şi presiunile sunt pentru o nouă scădere.

Banca Naţională a Elveţiei se pregăteşte să reducă dobânda la depozite de la -0,75% acum până la -1,25%, dacă nu chiar -1,5%, în încercarea de a opri intrările de bani şi a evita şi mai mult aprecierea francului elveţian.

UBS, cea mai mare bancă privată din Elveţia, se pregăteşte să-şi taxeze clienţii dacă-şi ţin banii în depozit pe lângă faptul că deja oferă dobânzi negative, în încercarea de a-i determina pe investitori să nu-şi mai ţină banii în siguranţă şi să cumpere instrumente financiare cu randamente mai ridicate, dar şi cu riscuri mai mari.

Obligaţiunile germane pe 10 ani, un reper în piaţa mondială, au acum un randament de -0,58%, adică un investitor va lua la scadenţă mai puţini bani decât a investit.

Austria a vândut obligaţiuni pe 100 de ani la o dobândă de 1% pe an, după ce anul trecut a oferit o dobândă de 2% pe an. Repet, este o dobândă de 1% pe an pe 100 de ani, iar investitorii au băgat câteva miliarde de euro!

În Danemarca, cea mai mare bancă, Nordeea, oferă clienţilor credite ipotecare pe 20 de ani cu o dobândă de „0%“, iar pentru un împrumut curent pe 10 ani dobânda este de -0,5% pe an, conform unui articol din Financial Times.

Datorită globalizării, creşterii exporturilor, politicilor de economisire, în special din ţările europene, ţările occidentale au ajuns să aibă prea mulţi bani în bănci, economiile lor se confruntă cu o supracapacitate şi, din cauza datoriilor publice mari, creşterii productivităţii muncii şi imigraţiei, nu pot să majoreze salariile, să facă inflaţie şi să forţeze creşterea economică.

Datorită exporturilor şi a economisirii interne, Germania are un imens surplus de cont curent, care acum a ajuns să fie o povară economică.

În România peisajul financiar este total opus: băncile majorează dobânzile la depozite spre 3-4%, deşi raportul dintre depozite şi credite este subunitar.

CEC Bank, care este în top 3 la atragere de depozite, a majorat dobânda pe un an la 3,5%, exact cât oferă şi Banca Transilvania, prima bancă de pe piaţă. La un depozit pe

2 ani, CEC oferă o dobândă de 4%, iar la un depozit pe 3 ani o dobândă de 4,5%.

Pentru companii, pentru un depozit de 1 an CEC Bank oferă o dobândă de 2%.

First Bank (fostă Piraeus Bank), la care se adaugă acum şi Leumi Bank, a împânzit internetul cu reclama pentru depozitul Washington, în care oferă o dobândă anuală de 3% pentru un depozit la

5 luni, la care se adaugă 0,2% dacă depozitul se prelungeşte automat.

BNR, care ţine dobânda de referinţă la 2,5%, acelaşi nivel de un an şi jumătate, atrage depozite din piaţa interbancară plătind o dobândă de 2,5% pe an, iar dacă băncile ţin banii la BNR plăteşte o dobândă de 1,25% pe an.

Ministerul Finanţelor vinde populaţiei titluri de stat cu o dobândă de 3,5% pe 1 an, 4% pe 2 ani, 4,5% pe 3 ani şi 5% pe 5 ani.

Toată lumea invocă creşterea inflaţiei la 4% pe an pentru aceste majorări de dobândă.

În Europa, inflaţia este între 1,4% şi 1,7%, dar dobânzile sunt în scădere.

Dacă însă se pune la socoteală creşterea euro cu numai 1,25% de la începutul anului, randamentele în euro la depozitele bancare pot ajunge să depăşească 2% şi chiar să ajungă la 4%, ceea ce reprezinză ceva de vis în condiţiile în care un depozit constituit în euro în băncile occidentale nu oferă nicio dobândă, iar în România oferă o dobândă de 1%, câştig care este anulat însă atunci când se retrag banii cash.

Pe piaţa bursieră de la Bucureşti indicele BET a adus un câştig de 25% în primele 7 luni din acest an, iar cu tot cu dividende câştigul este de 35%.

Nuclearelectrica, o companie a statului care operează centrala nucleară de la Cernavodă, a adus investitorilor un randament de 53% la 7 luni. Petrom, cea mai mare companie românească de la bursă, a adus un câştig de 48%, producătorul de vin Purcari un câştig de 46%, Banca Transilvania un câştig de 37% şi Romgaz un câştig de 35%.

Bineînţeles, aceste creşteri nu pot fi ţinute la acelaşi nivel tot timpul.

În timp ce România este un rai pentru investitorii financiari care investesc în titluri de stat, depozite bancare sau acţiuni la bursă, economia este ruptă în două, iar importurile îşi continuă marşul triumfător.

De la jumătatea anului, deficitul comercial a ajuns la 7,8 miliarde de euro, cel mai mare din ultimii 10 ani pentru primul semestru: exporturile au fost de 34,9 miliarde de euro, o creştere de doar 2,7%, în timp ce importurile au crescut cu 5,7%, ajungând la 42,6 miliarde de euro.

Aprecierea leului, adică scăderea cursului leu/euro, ajută din plin importurile, iar comercianţii îşi freacă mâinile de bucurie pentru că vor obţine aceeaşi sumă de euro atunci când îşi repatriază banii.

Din cauza încetinirii activităţii economice din Europa şi mai ales din Germania, industria nu mai are ritmurile de creştere din anii anteriori, ceea ce face ca economia românească să se bazeze doar pe consum - susţinut de majorări salariale - şi creşterea datoriilor.

Ca să mai reducă din creşterea importurilor, în lipsa deprecierii leului, BNR a mai domolit creditarea, iar acest lucru se vede în piaţă: spre exemplu, din cauza înăspririi condiţiilor de creditare pentru acordarea de credite ipotecare, vânzările imobiliare rezidenţiale au scăzut cu 10% la 6 luni.

Deşi România are o economie cu o rată de creştere de aproape 5% pe an faţă de 1% în Europa, investiţiile străine nu mai vin, ceea ce afectează contul curent şi capacitatea economiei şi a businessului de a-şi menţine creşterea la acelaşi nivel în viitor. Plus că 80% din angajări şi 75% din business vine din 10 judeţe, restul de 32 fiind pe linia de plutire sau chiar reducându-şi activitatea economică.

România este un rai pentru investitorii financiari având în vedere randamentele oferite, dar din păcate nu mai este un rai şi pentru investitorii fie români, fie străini care îşi desfăşoară activitatea în businessul şi economia reală.

Iar acest lucru te face să te întrebi când se va rupe această funie pe care se susţine economia României: de unde se plătesc aceste randamente financiare, având în vedere că economia nu produce euro şi nu este atât de puternică încât să se susţină singură.

Dacă Germania tuşeşte, România face gripă, deci atenţie ce se întâmplă la nemţi!