Cum a ajuns România la acelaşi nivel cu Republica Kârgâzstan, Kazhastan şi Tadjikistan? Ce scuze mai avem?

Era uşor pentru noi toţi, de la mediu de afaceri şi până la politicieni, să motivăm plecarea românilor din ţară când ne gândeam că pleacă „la cârcă” pe mai mulţi bani, dar acum când ştim că 40% dintre emigranţi sunt absolvenţi de facultate, ce explicaţii mai avem? Acum când suntem la acelaşi nivel cu Republica Kârgâzstan, Kashastan şi Tadjikistan, ce scuze mai avem?

Cel mai recent raport publicat de Banca Mondială arată că nu doar lăcătuşii, căpşunarii, tâmplarii, şantieriştii şi alţi „blue collars” sunt cei care emigrează din România.

Ba chiar procentul celor care au absolvit studii superioare se ridică la aproape 40% dintre emigranţi, potrivit raportului.

Ce înseamnă asta?

Doar anul trecut au plecat din ţară peste 250.000 de români, iar 40% doar dintre cei plecaţi anul trecut ar putea însemna că peste 100.000 de IT-işti, de medici, avocaţi, ingineri, directori şi nu numai, au plecat anul trecut.

Şi pentru ei nu poţi să arăţi cu degetul spre dezvoltarea economică neuniformă şi nu poţi să dai vina pe patroni.

Care sunt celelalte ţări unde se aplică raportul acesta de 40% din emigranţi ca absolvenţi de studii superioare? Albania, Moldova, Macedonia de Nord, Republica Kârgâsztan, Kazhastan şi Tadjikistan.

Până acum era uşor să motivăm plecarea aşa-numiţilor „blue collars” – români fără studii superioare.

Puteai să arăţi spre discrepanţele din dezvoltarea economică a oraşelor mari versus cea a multor oraşe mici din ţară unde investiţiile sunt la un nivel minim.

Sau puteai să arăţi cu degetul spre patronii din micile oraşe, că dau salarii prea mici, că nu ţin pasul cu creşterile salariale, că nimeni nu vrea să-şi rupă cârca pe salariul minim din România.

Dar raportul Băncii Mondiale arată că nu salariile care au crescut cu peste 18% sunt principala problemă, ba mai mult, salariile au crescut într-un ritm nesustenabil şi s-au decuplat de la productivitate.

În acelaşi timp, e uşor să spui că mulţi pleacă pe şantiere în Marea Britanie şi în Olanda şi că ăştia sunt românii noştri dragi de peste hotare.

În total, peste 3,6 de milioane de români lucrează în străinătate, iar cei mai mulţi au emigrat după anul 2007, anul integrării României în Uniunea Europeană. Statisticile oficiale arată că mai bine de o treime dintre românii care locuiesc în diaspora s-au stabilit în Italia (1,2 milioane de persoane sau 36% dintre emigranţi), umătoarele ţări preferate de emigranţii români fiind Spania (680.000 persoane sau 21% dintre emigranţi), Germania (500.000 sau 15%), Marea Britanie (330.000 sau 10%) şi Franţa (110.000 sau 3,5%), potrivit datelor Eurostat

Ăştia sunt românii noştri dragi de peste hotare, cu populaţia totală a Diasporei ajungând până la 9,7 milioane de oameni.

România, ţară cu pretenţii, chiar dacă are instituţii publice care susţin că sunt implicate proactiv în repatrierea românilor, cu programe de milioane de euro, chiar dacă unii români se întorc în ţară, populaţia tot pierde circa 100.000 de persoane în fiecare an.

Potrivit unui material publicat în ZF în septembrie, tendinţa de a pleca în străinătate este în creştere, iar numărul emigranţilor continuă să crească.

Îi sunăm, din baza de date, pe candidaţii care ne-au trimis CV-urile anterior ca să le oferim locuri de muncă şi majoritatea ne spun că sunt plecaţi, explică Cristina Săvuică, directorul general al firmei de recrutare şi închiriere de forţă de muncă în regim temporar Lugera.

Cifrele migraţiei arată că în ultimii cinci ani au plecat zeci de mii de români în străinătate din oraşe mari, cu locuri de muncă disponibile, în timp ce judeţe precum Caraş-Severin şi Ialomiţa au aproape 10 emigranţi la mia de locuitori în fiecare an.

Dar cu judeţele sărace am mai auzit povestea.

Ce facem când pleacă oamenii cu un anumit nivel de pregătire? Când pleacă din oraşele mari, din oraşele „bune”? Ce facem când încep să plece IT-iştii şi inginerii?

Cum îi ţinem pe ei în ţară fără propuneri populiste precum legarea medicilor de glie -propusă fugitiv de guvernanţii noştri şi chiar aplicată de alte guverne – vezi cazul Bulgariei.

„Mulţi pe care îi ştiu eu pleacă de aici cu diplomă şi se duc pe muncă necalificată în altă ţară”, îmi spune un prieten care este absolvent de studii postuniversitare.

Deci problema este la noi, la faptul că nu putem ţine oamenii în ţară, că oamenii cu diplomă preferă să fie trataţi în altă ţară ca şi cum nu ar avea studii universitare. Pentru o altfel de viaţă.

Dincolo de programe, dincolo de salarii, dincolo de bani, ar trebui să existe o discuţie deschisă legată de motivele pentru care românii pleacă. Dar mai ales legată de românii care continuă să plece cu diploma în buzunar.

„Reforme în adiministraţia publică şi în companiile de stat, predictibilitatea în legislaţie şi adoptarea unor politici care să reducă discrepanţele din societate”, sunt principalele politici pe care Banca Mondială le recomandă pentru a încetini migraţia pe termen lung.

Deci mai putem spune că românii pleacă pentru salarii? Sigur că da, salariile vor rămâne mereu un factor. Dar astăzi cred că trebuie să acceptăm măcar că nu e vorba doar despre bani.

Că mai multe lucruri ne alungă din ţară, că românii s-au săturat să fie priviţi drept cei mai necivilizaţi dintre civilizaţi.

Ministrul Muncii, Marius Budăi, anunţă din când în când că se întorc câte 50 sau 100 de români în ţară, dar cifrele arată că numărul românilor care pleacă este dublu faţă de numărul celor care se întorc.

Şi totuşi, ce facem acum când România, ţară cu pretenţii, ajunge la acelaşi nivel cu Republica Kârgâzstan, Kazhastan şi Tadjikistan?