Dilema majoră a părinţilor: Şcoală la stat sau la privat? După ani de zile la stat, văd acum cum este şi la privat

Au trecut două luni de când am decis să ieşim din sistemul de învăţământ de stat şi să testăm varianta privată. După 4 ani si o lună la stat şi doar două luni în partea cealaltă probabil că am o viziune uşor incompletă. Dar cred că pot povesti despre cum merg lucrurile în ambele sisteme.

Alegerea şcolii este pentru mulţi părinţi un moment care dă insomnii. La noi lucrurile au fost din fericire simple. Ne-am dus la şcoala de care aparţinem după buletin, care întâmplător este printre cele mai lăudate din sector şi chiar din Bucureşti. În plus am ajuns la una dintre cele mai căutate şi experimentate învăţătoare. Foarte bine, nu? Parţial. Şcolile şi profesorii buni ajung să se sufoce sub propria faimă, din cauza aglomerării excesive a claselor şi a aşteptărilor părinţilor.

Iar după 4 ani şi o lună de învăţământ românesc primar am ajuns la concluzia că una dintre marile probleme ale sistemului sunt chiar părinţii. Cei care fac anumite lucruri pentru că aşa cred că e normal şi cei care sunt de acord cu primii pentru că nu au curaj să facă altfel, temându-se poate că mica lor opoziţie va dăuna copilului.

Atunci când ne plângem în jur de volumul temelor, de aglomeraţia din clase, de atitudinea unor profesori, de faptul că unele materii se predau excesiv şi altele sunt ignorate, nu ne gândim deloc care e rolul părinţilor în şcoală şi cum influenţează ei sistemul.

Cantitatea de culegeri şi teme de la clasă, presiunea pusă pe copii de 7-10 ani de a participa la câteva concursuri în fiecare an şi de a aduce acasă rezultate, cursurile suplimentare de mate şi română la clasa a treia sau a patra nu sunt exclusiv decizia învăţătorilor, ci depind extrem de mult de părinţi.

Deci până la urmă ce este diferit la privat faţă de stat? Evident, observaţiile se referă strict la un caz, nu la cele două sisteme de învăţământ la modul general.

Temele

Marea dilemă a multor părinţi: au sau nu teme la privat? Au. Dar în cazul nostru sunt mai putine decât avea la fosta clasă (unde, subliniez totuşi, volumul era peste medie) si mai bine organizate. Cele mai multe, inclusiv 2-3 proiecte, la istorie, geografie sau ştiinţe, sunt de pe o săptămână pe alta, având şi weekendul la dispoziţie.

In timpul săptămânii au câteva exerciţii de luni pe miercuri sau marţi pe joi, la română sau matematică. Totuşi, după spusele fiică-mii, fac mai multe lucruri decât dincolo. Ideea este să lucreze suficient în clasă şi acasă doar să sedimenteze. Şi aici intervine a doua problemă de la stat:

Numărul de elevi din clasă

12-15. Cam atât sunt în clasa din şcoala privată. Faţă de 30-35 la stat.

Ca urmare a numărului mult mai mic de elevi  se întâmplă două lucruri: e mult mai linişte în clasă (cine a intrat vreodată într-o clasă cu 30 de elevi de 7,8, 9 ani înţelege) şi volumul de atenţie/muncă per elev este mai mare.

Într-o clasă de 30-35 de copii, oricărei învăţătoare îi va fi extrem de greu să acorde atenţie fiecăruia, să se asigure că fiecare a înţeles sau şi-a terminat treabă. Aproape toată energia ei se duce pe a ţine copiii sub control, de a-i convinge să stea în bănci şi de a reuşi să predea toată materia.

Atunci când la manual se adaugă 2-3 culegeri suplimentare, lucrurile devin şi mai complicate. Şi aşa apar cantităţile industriale de teme. Ca să suplimenteze lipsa de timp din clasă, ca să răspundă aşteptărilor şcolii şi ale părinţilor, ca să obţină rezultate la concursuri.

La privat, cea mai mare parte din munca de învăţare se întâmplă în clasă, completată evident de ce mai repetă acasă. Dacă nu a înţeles ceva, e ok să ceară din nou explicaţii şi profesorul are timp să îi acorde atenţia necesară. Atitudinea profesorilor cred că este în multe cazuri ceea ce face diferenţa.

Faptul că fiecare copil este văzut, ascultat, se glumeşte cu el, este întrebat ce a făcut în vacanţă sau ce carte a mai citit, faptul că este încurajat să pună întrebări şi să nu îi fie ruşine sau teamă să spună că nu a înţeles ceva. Faptul că greşelile sunt marcate, dar nu degenerează în jigniri sau ironii.

Materiile

Sunt evident aceleaşi, la care fiecare şcoală privată poate adăuga ceva în plus. În unele cazuri Religia a fost înlocuită de o materie mai generală, orientată spre cultură sau obiceiuri. Unele şcoli introduc a doua limbă străină şi Informatică.

Ca metodă, se lucrează mult pe bază de proiecte, făcute de 3-4 copii. În plus, fiecare profesor are libertatea de a alege materiale folosite în afara manualului, inclusiv video sau audio. Libertatea lor este totuşi limitată de nevoia de a respecta programa, alt subiect delicat al învăţământului românesc.

Din fericire, am văzut că şi la stat lucrurile s-au mai schimbat în ultimii ani din acest punct de vedere. Şi acolo se lucrează destul de mult pe bază de proiect, cel puţin la materii cum este geografia sau istoria. Genul acesta de metodă de învăţare este mai uşor de ”înghiţit” de către copii, decât completarea unor fişe şi memorarea unor date.

În noua şcoală, cărţile recomandate ca lectură suplimentară sunt mai apropiate de gustul generaţiei de azi, cu atât mai mult cu cât oferta este extrem de bogată. De la Harry Potter la Vânătorii de Comori şi Minunea, orice învăţător poate propune elevilor cărţi care să le facă plăcere şi să poată stimula apoi discuţii interesante.

La stat, se pune în continuare mult accent pe literatura română veche, care de multe ori îndepărtează copiii de citit mai degrabă decât să îi atragă. Oricât ne-a plăcut nouă Creangă în copilărie, el este practic de neînţeles pentru un copil din ziua de azi şi ar merge mai bine predat la istoria literaturii în gimnaziu.

Ghiozdanul

Da, ghiozdanul, această piatră de moară a elevilor. Pentru că la şcolile de stat copiii nu pot lăsa manualele, caietele, ghetele pentru ora de sport, caietele de desen, acuarelele sau culegerile în clasă, ghiozdanul lor ajunge să cântărească şi un sfert din greutatea unui elev de ciclu primar. O varianta folosită de mulţi sunt trolerele, dar şi ele sunt greu de cărat pe scări sau prin ploaie şi zăpadă.

Orice discuţie legată de cum putem rezolva problema s-a lovit de un zid în cazul nostru. Pentru că nu e loc în clasă, pentru că e nevoie de manuale şi culegeri şi caiete la temele de acasă şi pentru că, până la urmă, le pot căra părinţii sau bunicii. Una dintre cele mai mari bucurii ale fiicei mele când a schimbat sistemul a fost fix asta. Că a scăpat de cărat zilnic o piatră de moară în spate.

Şcolile private au mereu dulăpioare aşa că mare parte din caiete şi manuale rămân în timpul săptămânii acolo, plus echipamentul de sport şi tot ce ţine de orele de artă. Manualele şi caietele vin acasă în weekend, pentru teme.

Banii

Şcolile private din România sunt scumpe raportat la veniturile medii ale unei familii cu două joburi normale, de birou sa zicem, la oras. De multe ori sunt mai scumpe decât şcolile private din străinătate. Nu vorbesc de licee sau facultăţi, ci de şcoli primare, gimnaziale. Din păcate, acest lucru  limitează foarte mult accesul copiilor la un alt sistem de învăţământ şi obligă mulţi părinţi să accepte situaţii care nu îi mulţumesc sau în care copii nu se simt confortabil.

Totuşi, taxa pe care o plătim scoate din cheltuielile familiei patru mese pe zi şi un eventual program de after-school, plus nevoia unor cursuri suplimentare de engleză de exemplu, la care mulţi părinţi îşi dau copiii încă din clasele mici.

În final, unde e mai bine? Răspunsul este că poate fi foarte bine şi la stat şi la privat. Sunt cazuri fericite şi nefericite în ambele sisteme. Depinde până la urmă de ce consideră fiecare părinte că este util, sănătos şi normal pentru propriul copil. Ar trebui însă să conteze poate şi răspunsul copiilor la întrebarea: ţie îţi place la şcoală?