O întrebare care nu are răspuns în nicio lege. Adrian Vasilescu, BNR: Cine este proprietarul aurului de la Banca Naţională

Legea admite că, aurul e cumpărat cu banii Băncii Naţionale, acordă BNR un drept general de administrare, nu specifică niciunde cine este proprietarul acestui aur.

Votul din Parlament care a decis ca aurul românesc aflat la Banca Angliei să fie adus acasă în cea mai mare parte a produs confuzie în societatea românească. Aşadar, după ce mai întâi a votat Parlamentul, iar apoi Curtea Constituţională a constatat că legea în cauză ar fi constituţională, multă lume a început să întrebe unde-i legea. Fiindcă nimeni n-o găseşte în Monitorul Oficial. Iar o lege care nu ajunge în Monitorul Oficial... nu e lege.

Ce s-a întâmplat? O lege nu poate să apară în Monitorul Oficial până când n-o promulgă preşedintele. De ce n-a promulgat-o? Fiindcă a socotit că în legea asta nu toate lucrurile sunt în ordine. Prin urmare, a retrimis-o în Parlament, spre reexaminare. Ajunsă în prima Cameră deci în Senat, numai de reexaminare n-a avut parte. Juriştii BNR au luat parte la lucrările comisiilor de specialitate, dar nimeni n-a fost interesat să le asculte argumentele. Aşa că legea a ajuns în Camera Deputaţilor, care este şi cameră decizională. Dar peste numai câteva zile Parlamentul intră în vacanţă.

Cum a fost adunată această avere de 103,7 tone? A fost cumpărată din banii Băncii Naţionale. Nu a plătit nici bugetul şi nici ţara nu s-a strâmtorat ca să plătească aurul.

Dar al cui e acest aur? Codul civil defineşte proprietatea privată prin trei condiţii fundamentale: 1) posesie; 2) folosinţă; 3) dispoziţie. Şi o constrângere: „în limitele stabilite de lege”. A deţine înseamnă a avea în stăpânire. A poseda, deci. BNR are aşadar în posesie un stoc de aur de 103,7 tone. Mai departe, dreptul BNR de a deţine (de a poseda) aur în rezerve, prevăzut de legea, este dublat de dreptul de a folosi acest aur. Efectuând, bunăoară, tranzacţii cu lingouri şi monede din aur. Ceea ce NU înseamnă, cu deosebire în actualele împrejurări, că rezerva de aur poate fi jucată în speculaţii. Zvonuri sunt de tot felul. Ba că aurul ar fi gajat, fapt ce nu e adevărat. Ba că BNR ar fi renunţat să mai încaseze dobândă de la Banca Angliei. O minciună, desigur, pentru că de la Banca Angliei nimeni nu ia dobândă pentru aurul aflat acolo în custodie.

În primii ani de după 1989, din nevoia refacerii prestigiului şi credibilităţii internaţionale a ţării, pe care le conferă o rezervă semnificativă de metal preţios, BNR a cumpărat un timp cantităţi importante de aur. S-a oprit când stocul de aur a atins volumul optim. Apoi, între anii 1999 şi 2002, a transferat la Banca Angliei, în contul deschis acolo de dinainte de 1989, o cantitate de 61 de tone de aur. Din considerente de totală transparenţă, decizia strategică a Consiliului de Administraţie al BNR, de a transfera la Banca Angliei 61 de tone de aur, a fost comunicată, prin scrisori oficiale, preşedintelui României, Parlamentului, Guvernului. Şi autorităţilor statului, ce erau în măsură să contribuie la siguranţa transportului.

Iată că Banca Naţională are asupra stocului de aur, din rezerva internaţională, drept de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie. Concluzia ar putea fi că are şi titlul de proprietate. Dar Codul civil invocă şi o condiţie suplimentară: “în limitele legii”. Iar Legea 312/2004 înscrie, între atribuţiile BNR, „administrarea rezervelor internaţionale“. Un paradox: îndeplinim condiţiile pentru titlul de proprietate şi avem doar un drept general de administrare. E limpede: avem de-a face cu un regim juridic absolut unic.

Legea admite că aurul e cumpărat cu banii Băncii Naţionale, acordă BNR un drept general de administrare, dar nu specifică nici unde cine este proprietarul acestui aur.