Noul dicţionar economic: Japonificarea şi stagnarea seculară, doi termeni care echivalează cu veşti foarte, foarte rele

Autor: Catalina Apostoiu 19.01.2020

Mario Draghi, fostul preşedinte al Băncii Centrale Euro­pene, lansează semnale de alarmă privitoare la „japoni­fi­care“. Janet Yellen, fost preşedinte al băncii centrale ame­ri­cane, avertizează cu privire la pericolul unei „stagnări secu­lar“. Iar în ultima vreme cei doi nu sunt singurii care folosesc aceşti termeni care indică aceeaşi concluzie: politica fiscală este necesară acolo unde politica monetară a eşuat. Acest lucru înseamnă că oficialii aleşi nu pot conta pe bancherii centrali să le salveze economiile slăbite la nesfârşit, scrie Bloomberg Businessweek.

Japonificarea este un termen folosit de economişti pentru a descrie o situaţie de creştere economică extrem de anemică şi inflaţie scăzută sau chiar deflaţie, o situaţie similară cu cea cu care se confruntă Japonia. Acesta este folosit pentru a indica perspectiva alarmantă, adesea luată în discuţie în Euro­pa, care nu şi-a revenit economic de la criza financiară, a unei fragilităţi atât de profunde, încât aceasta este dificil de depăşit.

Stagnarea seculară, un termen inventat de economistul de la Harvard Alvin Hansen în anii ’30, descrie tendinţa econo­mi­ilor industriale mature către instabilitate în absenţa unor inves­tiţii publice masive. La acea vreme, economia mondială era blo­cată într-o criză profundă. În ultimii ani, pe fondul dobânzilor ultra­mici, un alt economist de la Harvard, fostul secretar al Tre­zo­reriei americane Lawrence Summers, a readus termenul la viaţă. În esenţă, cei doi termeni înseamnă acelaşi lucru. Japoni­fi­carea poate fi văzută drept un subset al stagnării seculare, cu caracteristici similare cu acelea cu care se confruntă Japonia.

Populaţia în îmbătrânire şi scădere rapidă a contribuit la încetinirea activităţii economice şi la un mediu de economisire ridicată-investiţii scăzute în pofida dobânzilor ultrascăzute. Banca Japoniei se plânge de asemenea de o tendinţă deflaţionistă ce inhibă creşterea cheltuielilor sau a preţurilor.

Exemplul Japoniei oferă altor ţări o viziune tulburătoare a unui posibil viitor.

Termeni sunt luaţi din nou în discuţie în prezent în condiţiile în care creşterea modestă şi inflaţia scăzută afectează un număr mult mai mare de ţări. Bancherii centrali îi folosesc din ce în ce mai frecvent după ce au ajuns să admită că sunt pe cale să atingă limitele puterii lor.  O scădere a randamentelor obligaţiunilor suverane sub zero în Europa similar cu ceea ce s-a întâmplat în Japonia a sporit de asemenea impresia că regiunea s-ar putea apropia de o situaţie similară.

Din anii ’80, succesul înregistrat de Fed şi alte bănci centrale în a împinge inflaţia în jos prin majorarea dobânzilor a dus la credinţa că politica monetară este cea mai bună cale de a controla fluctuaţiile economice.

Însă dup ăcriza din 2008, băncile centrale au descoperit să nici chiar prin reducerea dobânzilor la zero nu pot impulsiona masiv economia. Concept ca japonificarea şi stagnarea seculară vin cu o realizare în creştere a faptului că politica monetară este pe cale să-şi atingă limitele. Un număr în creştere de strategi şi economişti indică necesitatea ca guvernele să ia unele decizii de investiţii şi angajări în propriile mâini pentru a genera şi menţine o creştere economică robustă.