Adrian Vasilescu, BNR: Lungul drum al Leului spre Europa

După Unirea de la 1859 - care desenase o ţară pe harta Europei în locul unor mici principate - a mai trecut ceva timp până când au fost stabilite legăturile între bani, muncă şi bunăstare. Motivul fiind acela că piaţa internă era ocupată de monede străine, cei mai căutaţi fiind banii de aur. Căutaţi mai cu seamă pentru că, fiind universali, circulau pe toate pieţele lumii. Necazul era că toate aceste aglomerări de monede străine, cu deosebire turceşti, austriece, olandeze, ruseşti, franceze, germane, bătute în aur, în argint sau în metale comune, pe de o parte continuau să întreţină haosul monetar, iar pe de altă parte întârziau  normalizarea pieţei interne a banilor.

Deşi la 1830, în vremea Regulamentului Organic, era oficializată în Ţările Române o monedă proprie (leul), în realitatea de zi cu zi era folosită doar ca monedă de calcul. O ficţiune deci! Atât! La care erau raportate monedele străine. Acel leu, botezat de Victor Slăvescu „leul vechiu“, era o idee fără formă fizică.

Sigur, avea valoare. O valoare  stabilită în raport cu monedele străine de aur şi argint. Dar cum nu exista şi în realitate, nu putea fi folosit la plăţi. Tranzacţiile, când nu se recurgea la troc,  se făceau cu bani străini. Iar pe măsură ce activităţile economice şi financiare se intensificau, în condiţiile istorice noi, „leul vechiu“ a început să dispară din tranzacţii. Astfel, condiţiile economice noi erau tulburate de haosul monetar, care în loc să se fi diminuat s-a agravat. Devenise o urgenţă ca ţara unită să aibă  monedă reală - cu circulaţie efectivă - şi nu una ideală. Cuza şi-a trecut-o în propria agendă. În mai 1860, gândind că reforma banilor nu mai putea întârzia, a trecut la întocmirea unui proiect al monedei naţionale. Dar  imposibilitatea de a aduna fondurile necesare a făcut ca proiectul să eşueze.

Aşa că un timp, după Unire, circulaţia bănească a continuat să fie o mişcare anapoda a unei mulţimi amestecate de monede străine, cu calităţi şi forme diferite. Bani cu fluctuaţii foarte mari - de la o zi la alta, de la o localitate la alta - ale puterii lor de cumpărare. Şi ale mişcării cursurilor de schimb. În plus, parcă pentru a accentua dezordinea, circulau şi multe monede false. În aceste împrejurări, dramatice fără îndoială, după opt ani de la Unirea din 1859 şi cu 13 ani înainte de întemeierea Băncii Centrale, adoptarea unei monede româneşti era imperativă.

Dar ce fel de monedă a adoptat România? Denumirea  de leu s-a impus firesc. Căci începând din secolul al XVI-lea în întreg spaţiul european intrase în circulaţie un strămoş al leului. Pe piaţa monetară din Ţările Române se  răspândise, cu deosebire, talerul olandez (talerul-leu) emis în Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos. Această monedă, cu un leu ridicat pe labele din spate pe revers, a devenit atât de populară încât denumirea leu s-a identificat cu aceea de ban şi a făcut ca în Moldova şi în Ţara Românească să îndeplinească rolul de monedă de referinţă. Şi chiar dacă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea plăţile se făceau în monede străine reale, cu valori şi provenienţe diverse, calculele se făceau în lei şi parale. Şi astfel denumirea de leu avea să se impună firesc ca monedă naţională. Aşa că sistemul monetar românesc votat de parlament în 1867 avea la bază leul.

Am preluat denumirea, nu însă şi conţinutul. Pentru că leul de calcul, vechi, nu exprima o concepţie românească. Şi nici o concepţie europeană. Era împărţit în 40 de parale, având ca model piastrul: o monedă turcească de argint. Aşa că opţiunea pentru monedă naţională, cu sistem zecimal, a luat ca model francul francez. Ceea ce însemna: cu faţa la Europa! Reforma banilor avea să fie un răsunet al redeşteptării naţionale.

La 13 ianuarie 1868,  legea „pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale“ intra în vigoare. Unitatea monetară, „leul“, a fost împărţită în 100 de bani. Cu noul ei sistem monetar, România se alătura  Franţei, Italiei, Belgiei, Elveţiei.