Adrian Vasilescu, BNR: Istoria între vorbe şi acte (2)

De ce a cumpărat Banca Naţională, în vara lui 1946, Parcul cu Platani? Doar întregul personal, de la guvernator la ultimul funcţionar, era convins că la 1 ianuarie 1947 instituţia va fi naţionalizată. Si exista o mare probabilitate că îşi va pierde toate proprietăţile. De ce, aşadar, să fi făcut această investiţie?

Am invocat, în comentariul de miercurea trecută, ce mi-a povestit un demnitar din vremurile de dinainte de 1990. Pe Petru Groza nu-l avea la inimă. Dar îi recunoştea o calitate: obişnuia să-şi onoreze cuvântul dat. S-a ţinut de cuvânt şi în faţa Consiliului de Administraţie al BNR, după ce a promis, în 1946, că dacă vor scoate ţara dintr-un impas şi vor muta Poligonul de tir din Parcul cu Platani, nu se va atinge nimeni de proprietăţile băncii centrale.

De ce trebuia mutat Poligonul? Fiindcă era înconjurat de case, iar Federaţia Internaţională de Tir, ameninţând cu sancţiuni, cerea imperativ ca toate situaţiile de acest fel să fie rezolvate urgent. Aşa că Parcul cu Platani a fost scos la vânzare. Iar cine avea să-l cumpere urma să plătească o mare sumă de bani gheaţă şi, totodată, să achiziţioneze un teren în afara Bucureştilor, unde să fie amenajată repede o altă arenă pentru „tragerile la semn“. Şi cine avea atunci bani? Banca Naţională!

Această poveste, aflată într-o convorbire particulară, ar putea să fie contestată de oricine. Din acest motiv, o menţionez nu ca probă, ci doar ca pistă de urmat într-o documentare solidă. Şi iată că, analizând documente din arhive, în primul rând legile adoptate în acele timpuri complicate, am putut să reconstitui cum s-au desfăşurat evenimentele în realitate.

În vara lui 1946, Banca Naţională a cumpărat Parcul cu Platani. În acelaşi timp, a achiziţionat o parte din pădurea Tunari, a defrişat locul şi a pregătit terenul pentru amenajarea poligonului. Acolo este şi acum Poligonul de Tir.

La 1 ianuarie 1947, BNR a fost naţionalizată. Legea de etatizare prevedea că toate acţiunile trec în patrimoniul statului, descărcate de orice sarcini, şi că... Ministerul Finanţelor va vărsa în contul BNR contravaloarea lor, ca să fie despăgubiţi toţi acţionarii. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Despre proprietăţile din patrimoniul Băncii Naţionale: niciun cuvânt. Au fost, desigur, interpretări potrivit cărora nu era nevoie să fi fost făcută vreo adnotare expresă. O naţionalizare e... naţionalizare: instituţia devine a statului cu proprietăţi cu tot. Să vedem însă dacă aceasta este interpretarea legală.

Răspunsul corect îl aflăm mergând mai departe pe firul evenimentelor; dar şi al actelor normative. După etatizare, BNR a devenit bancă a statului. Ceea ce nu înseamnă şi în proprietatea statului. Mai întâi, şi-a păstrat denumirea: Banca Naţională a României. A urmat, apoi, un proces de tranziţie. Din societate pe acţiuni, cadru juridic închis prin despăgubirile plătite acţionarilor, a dobândit treptat un nou statut. A devenit societate cu activitate economico-financiară, cu personalitate juridică atribuită prin lege, fiind organizată, tot prin lege, pe principiul gospodăririi economice proprii. Atribute ce deschideau calea pentru păstrarea tuturor proprietăţilor.

În primăvara lui 1948, în noile condiţii istorice de după abdicarea regelui Mihai, a apărut prima constituţie a noii republici. Este de reţinut unul dintre principiile constituţionale de bază: „Mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor“. Dar Constituţia, ca lege a legilor, fundamentează cadrul general în care să se înscrie regimul proprietăţii, fără să confere şi titluri de proprietate. Dovadă că, pentru a da viaţă acestui principiu constituţional, a fost nevoie de o lege specială. De Legea 119, din 11 iunie 1948. Legea naţionalizării. Şi pentru că, într-adevăr, Constituţia nu dă titluri de proprietate, legea din 1948 a consfinţit exproprieri si împroprietăriri. A expropriat întreprinderile private şi a împroprietărit statul. Despre proprietăţile Băncii Naţionale: din nou... niciun cuvânt.

În noiembrie 1948, la aproape cinci luni de la naţionalizarea tuturor averilor, a apărut, întărit prin lege, noul statut al băncii centrale. Schimbările structurale au fost exprimate convingător prin noua denumire: „Banca Naţională a Republicii Populare Române. Bancă de stat“. Dar noii instituţii de stat i-a revenit, prin lege, în deplină proprietate, întregul patrimoniu al Băncii Naţionale a României, ce a fost dobândit din primăvara lui 1880 până în toamna anului 1948.

Dacă Petru Groza a făcut o promisiune, în vara lui 1946, că nimeni nu se va atinge de proprietăţile BNR, şi dacă „fiind de cuvânt“ şi-a respectat-o... povestea asta are relevanţă numai pentru înţelegerea împrejurărilor în care a fost cumpărat Parcul cu Platani, cu acte legale, de către Banca Naţională. Atât. Mai departe vorbesc legile şi nu amintirile. BNR a dobândit prin lege, în 1948, confirmarea că îi este respectată deplina proprietate asupra întregului său patrimoniu, incluzând şi Parcul cu Platani. Şi nicio altă lege, de atunci şi până azi, nu a decis altfel.