​Ideologia guvernării economiei are nevoie de o reîmprospătare. Pur şi simplu nu mai poţi aştepta apariţia unor capacităţi industriale din neant. Trebuie să ne trezim. Modelul unei economii fără obiective asumate, fără ţinte, a trecut

Autor: Sorin Pâslaru 18.04.2020

„Ce am văzut eu în această criză este că abordarea a fost fiecare pentru el. Vorbesc aici de oameni, de companii şi de ţări“. Unul dintre cei mai puternici antreprenori din industria alimentară, Ioan Popa de la Transavia, a spus-o pe şleau la videoconferinţa ZF„Trebuie să repornim businessul“, desfăşurată în această săptămână.

De la Beijing şi până la Los Angeles oamenii, companiile şi ţările au acţionat la fel: s-au retras şi au căutat să îşi asigure securitatea personală, a organizaţiei sau a ţării. Securitatea energetică, alimentară, farmaceutică sau de comunicaţii.

Pandemia a accelerat, de fapt, un fenomen deja prezent geopolitic în ultimii zece ani, declanşat de la precedenta criză, din 2008-2009: fragmentarea sistemelor mondiale. În condiţiile emergenţei Estului, tocmai Vestul, care a declarat drept axiomă liberul schimb pentru dezvoltarea economică, începuse deja să se închidă. Începuse să se închidă pentru că tocmai cu armele deschiderii, prosperitatea sa era pusă la încercare de către Est.

Nu este întâmplător că şi această criză vine din Est, de data asta o criză biologică. Şi precedenta criză din 2008-2009 venise în mod fundamental tot din Est. Prăbuşirea sistemului financiar-bancar american a fost, de fapt, o consecinţă şi nu o cauză. Atunci băncile au căzut pentru că americanul de rând, din aşa-numita middle class, şi-a pierdut puterea financiară pentru că şi-a pierdut jobul mutat în Asia de Sud-Est. Pierzându-şi joburile, oamenii nu au mai avut cu ce să-şi achite ratele la bănci.

Iar situaţia din 2008 era rezultatul unei evoluţii de două decenii.

Căderea a două ziduri în 1990- zidul politic şi zidul de comunicare- prin apariţia noilor tehnologii, a mutat practic milioane de joburi din Occident (SUA şi zona euro) în Asia de Sud-Est.

Creşterea accelerată a Chinei şi a Asiei de Sud-Est în ultimii 40 de ani este un tsunami, iar şocurile pe care le traversăm sunt acum doar nişte consecinţe. În criza din 2008-2009, slăbirea puterii de cumpărare a americanului de rând a surpat sistemul financiar american şi apoi cel mondial pentru că joburile productive s-au mutat în Orientul Îndepărtat.

În prezent, pandemia a plecat de la dezechilibrul provocat de viteza diferită între societate şi economie. În 30 de ani, China a făcut 100 de Manhattanuri, mari centre urbane industriale, comerciale şi financiare. Aglomerări de zeci de milioane de oameni pe spaţii reduse, cu densităţi ale populaţiei rivalizând cu Manhattanul newyorkez sau City-ul londonez. Forţând creşterea, arzând 200 de ani de dezvoltare, societatea nu a ţinut pasul.

Una este să ai un comportament de consum de animale vii, cu riscurile aferente, într-o comunitate cu zeci de milioane de oameni, pe un perimetru restrâns şi alta e să ai acelaşi comportament de consum în mediul rural, în China continentală, pe spaţii întinse. Mai mult, din dorinţa de a avansa tehnologic aşa cum şi la noi s-a întâmplat înainte de ‘89, investiţiile în producţia alimentară au fost insuficiente aşa încât pieţele gen Wuhan au rămas o resursă folosită, paradoxal, în zone urbane, puternic industrializate.

Iată cum atunci când apeşi foarte puternic pe acceleraţie - să ai o creştere de 7% timp de peste trei decenii - apar convulsii, apar şocuri.

Sigur că istoria ne arată că natura umană este astfel că vrea mereu mai mult. Şi mai puternic decât acest motor este motorul foamei şi al nevoii de spaţiu. Până la războiul opiului din 1840, când navele britanice au ajuns să bombardeze porturile chinezeşti pentru a le determina să reia comerţul cu opiu, dragonul chinezesc a stat în izolare şi adormire.

Tensiunile comerciale se transformau atunci în războaie. Astăzi se transformă în crize economice şi în pandemii. Foamea de energie şi de spaţiu nu va înceta niciodată.

Oamenii, companiile şi ţările vor relua comerţul, chiar dacă uneori va fi împotriva voinţei lor.

Pentru România, actuala situaţie este o trezire la realitate. Cum să fii o putere agricolă a Europei şi să nu îţi poţi asigura local necesarul de carne de porc şi de carne de vită, spre exemplu? Există zeci de circuite economice între materie primă şi produs final în România care ar trebui să se închidă local. Includerea în marile lanţuri de valoare internaţionale nu este de ajuns pentru o economie. Dimpotrivă, dacă nu eşti la capătul lanţului valoric, ci undeva pe traseu, nu eşti decât forţă de muncă vândută vrac. O companie de textile care lucrează în lohn, pentru Moncler sau H&M, este astăzi victimă sigură.

În schimb, cine are comandă asupra pieţei şi asupra produsului se poate adapta. De exemplu, pornind de la resursele naturale de care dispune România, producţia de substanţe pentru securitatea omului, animalelor şi plantelor, adică produsele farma, veterinare şi fitosanitare va trebui de azi înainte să fie o prioritate.

Aici nu vorbim de intervenţionism. Ideologia guvernării economiei are nevoie de o reîmprospătare. Pur şi simplu nu mai poţi aştepta apariţia unor capacităţi industriale din neant. De acum se va face un necesar al capacităţilor de producţie, vor fi obiective asumate, se vor găsi finanţări şi se va pune capitalul -  privat românesc, public sau străin - la lucru. Trebuie să ne trezim. Modelul unei economii fără obiective asumate, fără ţinte, a trecut. În noua lume vor supravieţui doar cei care ştiu ce vor. Mijloace se vor găsi.