1 Mai. „Proletari din toate ţările, distanţaţi-vă şi staţi azi acasă!” Ce mai înseamnă pentru generaţia nouă, care merge la job în clădiri de birouri, celebrul slogan al muncitorilor care lucrau în fabrici

Nu cred că foarte multă lume ştie în generaţia mea – millenials/Z – originea zilei de 1 Mai şi nu cred că multă lume ştie că această sărbătoare-manifest s-a născut în „patria celor liberi” – America (care nu mai sărbătoreşte în mai Ziua Muncii acum).

Adoptată cu succes ca sărbătoare emblematică a Uniunii Sovietice pentru că a putut fi pliată pe retorica socialistă, 1 Mai a devenit ziua internaţională a Muncii în 1889, în memoria victimelor din Chicago-ul anului 1886, când zeci de mii de oameni au participat la manifestaţii sindicale pentru reducerea programului de lucru de la 10 ore la 8 ore – cu alte sute de mii protestând în toată America. Violenţa protestelor şi amploarea grevelor începute încă din anii `70 au fixat în timp Ziua Muncii.

Ironic, în ziua de astăzi corporatiştii angajaţi pe 8 ore ajung să lucreze şi 10 ore. 

Dar cea mai mare parte a rândurilor de mai sus par pline de idei „vechi, antice şi de demult” pentru generaţia mea.

Fabricile au dispărut ca preocupare principală, iar odată cu ele şi puterea blocurilor sindicale. Acestea au fost înlocuite de clădirile de birouri, de corporaţii şi de conduita pe care acestea au adus-o în peisajul muncii. Cămăşile au luat locul salopetelor iar contractele individuale de muncă a luat locul contractelor colective. 

Ziua de 1 Mai nu înseamnă mai nimic prin lupa TikTok-ului sau a Instagram-ului, dincolo de petreceri, grătare şi drumuri la mare, într-un weekend prelungit care a devenit prima mostră de sezon estival.

A devenit primul citybreak din an, prima excursie la schi, primul grătar „la pădure”, primul răsărit din Vama Veche, prima şedinţă foto pe câmp, primele plimbări în tricou sau prima îngheţată.

A devenit mai mult o oportunitate de distracţie în care toţi ne întrebăm ca la o sărbătoare: „Ce faci de 1 Mai?”. Azi, de 1 Mai, stai acasă.

Lupta sindicatelor pentru drepturile angajaţilor, reducerea programului de muncă la 8 ore – toate aceste rămân poveşti frumoase dintr-o sărbătoare a bunicilor şi a părinţilor noştri. Poveşti cu restricţii, poveşti cu duminici în care maşinile aveau voie să iasă pe rând pe stradă – numerele „cu soţ” şi numerele „fără soţ” – iar părinţii noştri se aciuau pe lângă prietenii lor să ajungă şi ei la mare.  

Astăzi, sindicatele rămân pentru ultimele două generaţii intrate în piaţa muncii doar o poveste. Eu nu am niciun prieten care să facă parte dintr-un sindicat. Pe mine nu s-a oferit nimeni niciodată să mă reprezinte.

Noua piaţă a muncii este plină de corporaţii şi de companii care învaţă să se comporte precum corporaţiile, cu coduri interne, cultură organizaţională şi team-building-uri (oare cum se vor schimba acestea în pandemie?).

Nevoia de a cere program de doar 8 ore înseamnă mult mai puţin în realitatea ultimului deceniu, când în anumite domenii nu te lasă compania să stai la muncă mai mult decât scrie pe contract, iar în altele nu te mai uiţi la ceas.

Ea înseamnă cu atât mai puţin astăzi, într-un 1 Mai atipic, când România are peste 1 milion de contracte de muncă suspendate şi peste 200.000 de contracte de muncă terminate şi când lumea întreagă înregistrează zeci de milioane de şomeri. Când se vorbeşte oricum de scurtarea programului de lucru – vezi modelul Kurzarbeit.

Lipsită oricum de semnificaţia iniţială, ziua nu mai înseamnă de fapt nimic în acest 1 Mai 2020, când toată lumea trebuie să stea acasă, când pe Instagram sau pe Facebook poţi pune poză doar cu grătarul din balcon sau din curte, când petrecerile tale preferate vor fi doar câteva amărâte de live-uri pe Facebook şi când nu poţi simţi libertatea, când nici măcar prima îngheţată nu ai încerca-o de frică să nu răceşti.

A rămas totuşi un sentiment de libertate asociat cu această zi, poate singurul care a reuşit să străbată secolele, să depăşească propaganda comunistă, şi să-şi facă loc din Piaţa Haymarket din Chicago până în România de astăzi.

Socialiştii au transformat 1 Mai în sărbătoarea lor. Astăzi, celebra lozincă de la finalul Manifestului Comunist ar putea fi înlocuită cu: „Proletari din toată lumea, distanţaţi-vă şi staţi acasă”.

Reinterpretând începutul aceleiaşi scrieri: „O nălucă umblă prin lume – năluca pandemiei”.

Astăzi, oamenii cer să îşi primescă înapoi locurile de muncă pentru a-şi redobândi libertatea. Fie 10 ore, fie 2 ore.

Americanii au mutat la scurt timp după protestele din Chicago Ziua Muncii în toamnă ca sărbătoare. Poate pe un model similar, ne vom alege şi noi o nouă „Zi a Muncii” sau o nouă sărbătoare a libertăţii.

Cred că ea va fi aceea în care ne vom putea dansa din nou pe plajă până la răsărit, când ne vom putea duce din nou un weekend în Europa sau când ne vom putea plimba pur şi simplu liberi în parcuri. Cu siguranţă vom purta cu toţii alb. Pe faţă.