Sorin Pâslaru, ZF: Sunt bune garanţiile statului pentru finanţarea companiilor, dar banii sunt aruncaţi în vânt dacă nu sunt asumate şi coordonate obiective regionale clare de dezvoltare industrială şi tehnologică

Autor: Sorin Pâslaru 22.05.2020

♦ Intervenţia nu se poate face fără cunoaştere teritorială granulară, fără să ştii cu adevărat ce se întâmplă în sănătate, educaţie sau economie ♦ Cum poţi să ai direcţii judeţene de tineret şi sport sau de cultură, dar să nu ai direcţii judeţene pentru industrie şi tehnologie?

Criza prin care trecem pune la încercare structura instituţio­nală a statului român. Dintr-o-dată, administraţia realizează că nu are date suficiente şi nici capacitate de inter­venţie în sectoare vitale: sănătate, edu­caţie, agricultură sau industrie.

Spre exemplu, România a descoperit în pandemie o instituţie uitată, sau cel puţin fără mare vizibilitate: direcţia judeţeană de sănătate publică. „Prăfuitele“ direcţii judeţene de sănătate, cu birouri rămase în epoca faxului şi a dosarelor cu şină, au devenit dintr-odată instituţii-cheie pentru controlul epidemiei.

De aici au plecat şi pleacă în toată această perioadă deciziile de testare, de închidere a unor secţii de spitale sau de transformare a unor unităţi spitaliceşti în secţii specializate contra virusului. Decizii majore, cu impact asupra a sute de mii de oameni cât numără judeţele respective.

Aşa cum s-au prezentat aceste direcţii judeţene, echipate cu oameni numiţi politic, cu tabele scrise de mână, bine că au fost şi Ministerul Sănătăţii a avut pârghiile necesare pentru o politică centralizată.

Intervenţia nu se poate face fără cunoaştere teritorială granulară, fără să ştii cu adevărat ce se întâmplă în sănătate, educaţie sau economie.

Din acest punct de vedere, de cunoaştere şi intervenţie la nivel judeţean, există o deosebire majoră spre exemplu între un sector unde ministerul deţine direcţii judeţene, care urmăresc ceea ce se întâmplă şi pot transmite mai departe politicile publice şi celelalte sectoare din economie.

Ca şi direcţiile judeţene de sănătate publică, direcţiile judeţene de agricultură nu sunt foarte vizibile şi sunt văzute ca moştenitoare ale regimului de dinainte de ’90. Noul ministru al agriculturii chiar s-a pronunţat la instalarea actualului cabinet că nu le mai vede necesitatea. Însă nu întâmplător agricultura este sectorul din economie cu cele mai bune rezultate la atragerea de fonduri europene, iar la producţia de cereale România a ajuns în top 3 european.

Structura direcţiilor judeţene din agricultură împreună cu Ministerul Agriculturii, cu toată birocraţia şi percepţia de instituţii-dinozaur, a reuşit să treacă la administrarea unei agriculturi 100% private şi să rămână un partener pentru dezvoltare al noilor entităţi private din agricultură.

Ca să poţi acţiona, să poţi determina un sens, trebuie întâi şi întâi să cunoşti foarte bine situaţia din teren. Din acest punct de vedere, Ministerul Agriculturii ştie, prin direcţiile judeţene, situaţia la metru pătrat din agricultură din toată ţara.

Ştie cât grâu a fost semănat, cât porumb, cine trebuie să facă rotaţia culturilor, cine sunt producătorii. Comunicarea între fermieri şi instituţiile publice este reală şi continuă faţă de orice alt sector de activitate economică din România.

Agricultura nu reprezintă însă decât 5-6% din PIB, deşi de pe urma ei trăiesc 3 milioane de oameni din România.

Industria, comerţul en-gros şi retail, transporturile, IT&C-ul, energia, care deţin 80% din economie, sunt pentru statul român însă o nebuloasă, iar în aceste două luni de stare urgenţă s-a văzut cum guvernul a trebuit pur şi simplu „să descopere“ cine produce sau poate produce necesarele echipamente medicale antivirus.

Nu trebuie Ministerul Economiei să dicteze, dar criza a arătat că trebuie cel puţin să ştie la nivel granular cine, unde şi ce produce, cine unde şi ce transportă. Pentru a oferi sprijin, pentru atinge obiective de investiţii, de creştere a valorii adăugate.

Cum poţi să ai direcţii judeţene de tineret şi sport sau de cultură, dar să nu ai direcţii judeţene pentru industrie şi tehnologie?

Poate părea paradoxală ideea în condiţiile în care cheltuielile cu salariile bugetarilor trec de 10% din PIB, dar procesul de dezvoltare a unei ţări se face prin cunoaştere şi prin ştiinţă.

Nu poţi aştepta să răsară investiţiile de care este nevoie pentru locuri de muncă atractive în condiţiile în care milioane de români sunt nevoiţi să plece pentru că nu au suficiente oportunităţi locale.

Nu poţi lăsa la voia întâmplării dezvoltarea industrială a unei ţări. Lucrurile sunt legate. Este nevoie de politici de atragere a investiţiilor, de cunoaştere a resurselor locale, de asumare a unor obiective, de integrare a politicilor de transport, de mediu, de locuire pentru ca într-o regiune sau alta să ai o fabrică de mobilă sau de ţevi cromate.

Ideea unor politici industriale, prin care lanţurile de valoare să fie cât mai mult asumate local, prin care companiile să-şi pună problema găsirii de furnizori şi de distribuitori locali, este astăzi dezbătută intens la nivelul Uniunii Europene. România nu trebuie să piardă acest tren.

Sunt bune programe de garantare a creditelor cum este IMMinvest sau cel care se discută acum privind garanţii pentru întreprinderile mari, însă banii sunt aruncaţi în vânt dacă nu există politici coerente de ghidare a unor investiţii acolo unde este nevoie. De câte crize mai este nevoie să ne lămurim?

sorin .pislaru@zf.ro