Adrian Vasilescu, BNR: Acest fenomen perfid căruia îi spunem inflaţie...

Această dobândă, denumită oficial de „dobândă de politică monetară“, este regina pieţelor financiare. Şi oricum îi mai spunem (dobândă-cheie, pentru că deschide uşi către pieţele monetară, interbancară sau de intermedieri, ori de     referinţă, pentru că influenţează poziţionarea tuturor celorlalte dobânzi) este cert că avem de-a face cu o „baghetă“ în mâinile băncilor centrale, ale cărei mişcări sunt atent monitorizate pe întreaga planetă. Şi, mai cu seamă, sunt supuse unor detaliate analize comparative, în împrejurarea în care cotele acestei dobânzi înregistrează diferenţe de la o ţară la alta. Dacă unele dintre aceste diferenţe, evident nesemnificative, ridică rareori semne de întrebare, în schimb altele, care sunt şocant de mari, fac să se profileze ca laitmotiv al acestor timpuri o întrebare care la rându-i trebuie pusă sub lupă: „De ce?“...

Întrebarea preocupă - chiar obsedant – şi societatea românească. Ea îşi face loc deseori în dezbateri publice, în variante ori în forme diferite, după cum sunt interesele, preocupările ori informaţiile celor angajaţi în confruntări. Şi nu rareori două teme, ambele de maxim interes, fac să se încingă spiritele ori să fie încrucişate săbiile: 1) de ce, dacă Banca Centrală Europeană a împins dobânzile aproape de nivelul zero, Banca Naţională a României, din 2015 şi până azi, a mizat pe o curbă ce a urcat de la 1,75 până la 2,50 la sută, în mai 2018, de unde în condiţiile stării de urgenţă din primăvara acestui an a coborât în două trepte la 1,75 dar nu mai jos?; 2) de ce BNR menţine dobânda de referinţă la 1,75 la sută, cea mai ridicată din Uniunea Europeană, în timp ce Banca Poloniei a coborât-o la 0,1 la sută? Şi asta într-o vreme în care, de la un capăt la altul al lumii, e tot mai accentuată tendinţa (dacă nu chiar tentaţia) către dobânzi negative.

Răspunsurile la astfel de întrebări nu pot fi date „după ureche“. E nevoie de  partituri. De partituri performante, care să conţină analize temeinice, bazate pe criterii logice şi pe legi obiective. Şi de unde ar putea să înceapă analiza, când subiectul îl constituie  cotele dobânzilor de referinţă, dacă nu de la dinamica preţurilor?!?...A inflaţiei, deci.

Eurostat a dat publicităţii, acum două zile, tabloul general cu ratele anualizate ale mişcării preţurilor, calculate pe baza cifrelor din luna mai. Dificil de găsit un titlu, pentru un astfel de tablou, care să-i exprime cât de cât corect conţinutul. Statisticienii din Biroul European s-au descurcat titrând: „Inflaţia anuală a scăzut la 0,1 la sută în mai 2020 în zona euro şi la 0,6 la sută în întreaga Uniune Europeană“. Fără să surprindă structura de ultimă oră a acestui fenomen perfid, căruia de obicei îi spunem inflaţie, ce ni se înfăţişează acum la nivelul UE  ca o caracatiţă. În 14 ţări, 12 din zona euro şi două din afara acestei zone, preţurile continuă să se mişte sub linia zero. Scad preţurile sub zero, e deflaţie în 14 ţări din 27, iar deflaţia e mai periculoasă decât inflaţia galopantă. Alte opt ţări (şapte fiind din zona euro) au rate anemice de inflaţie, 0,1 la sută Suedia, 0,4 la sută Franţa, 0,5 la sută în Germania, cote ce le menţin în zona de risc. Toate aceste 22 de ţări, cu mişcări de preţuri ce descurajează atât producătorii, cât şi comercianţii, fac să dispară locuri de muncă ori să fie închise companii întregi, să scadă veniturile şi să crească şomajul. Semne clare de recesiune. Alte două ţări, Cehia si Polonia, cu rate de peste 3 la sută, sunt singurele care au rămas în zona de jos a inflaţiei galopante. Pentru că România, cu plus 1,8 la sută, şi Ungaria, cu plus 2,2 la sută, au ieşit după multă vreme  din zona inflaţiei galopante, alăturându-se Slovaciei, care cu plus 2,1 la sută era până acum unica ţară din Uniunea Europeană cu o rată optimă de inflaţie.

Acest talmeş-balmeş de mişcări ale preţurilor, în Uniunea Europeană, căruia doar convenţional îi spunem tabloul inflaţiei, este proba cea mai convingătoare a diferenţei de comportament între BCE şi BNR. Pentru că BCE, care se luptă cu deflaţia din 12 ţări ale zonei euro şi cu inflaţia slabă din alte şapte, şi-a făcut armă de atac din dobânda de referinţă apropiată de zero. Pe când BNR, care vreme îndelungată a avut cea mai mare inflaţie din Uniunea Europeană, abia în luna mai reuşind să evadeze din zona de risc, are în continuare nevoie de o dobândă de referinţă de 1,75 la sută în rol de baraj în calea inflaţiei.

Sigur, mai e o întrebare. Legată de Polonia, care fiind  în continuare în zona inflaţionistă de risc, a coborât dobânda de referinţă la 0,1 la sută. Ca şi  zero. De ce Polonia a putut si noi nu?... Pentru că Polonia are, lângă rata de 3,4 la sută a inflaţiei, surplus al contului extern şi un deficit bugetar modic, de nuamai 0,7 la sută. Pe când noi avem cel mai mare deficit bugetar, cel mai mare deficit al balanţei comerciale şi cel mai mare deficit al contului extern din întreaga Uniune Europeană.