Adrian Vasilescu, BNR: Inflaţia a sărit din tipare...

În economia marxistă, prin anii 1960, prindea cheag teza absurdă că nivelul de trai urcă atunci când scad preţurile şi nicidecum când cresc salariile. Dacă am lua în serios o astfel de idee şi, mai mult, i-am accepta rolul de criteriu după care să judecăm tabloul mişcării preţurilor în Uniunea Europeană publicat săptămâna trecută de EUROSTAT – că tot vedem cum de la vest către est sunt resuscitate vechi utopii - concluzia ar fi că zona euro a intrat în anticamera paradisului. Pentru că, dintre cele 19 ţări ce alcătuiesc această zonă, în 12 scad preţurile. Iar în alte cinci, între care Germania şi Franţa, creşterea este atât de anemică încât nu ar mira pe nimeni  dacă, de luna viitoare, am vedea cum alte cinci ţări ar ieşi din anticameră şi ar trece pragul paradisului. Parcă acesta era titlul unui film italian, tot din anii 1960, ce ironiza credinţa în astfel de utopii: „Clasa muncitoare merge în paradis”.

Două excepţii, Olanda şi Slovacia, vin să confirme regula. Olanda însă, cu o rată anualizată a creşterii preţurilor de 1,1 la sută, este doar la jumătate de drum distanţă de paradis. Dacă, desigur, am accepta utopia cu binefacerile scăderii preţurilor. Vorbind însă riguros, din perspectiva a ceea ce numim astăzi economie de piaţă – sistem promovat de capitalism şi pe care îl găsim la baza bunăstării tuturor ţărilor dezvoltate – Olanda este de fapt la jumătate de drum distanţă de nivelul unanim acceptat în întreaga lume ca fiind optim pentru rata anualizată a creşterii preţurilor: plus 2 la sută.

Cum s-a ajuns la această măsură? Mai în glumă, mai în serios, în unele cărţi de economie nivelul de plus 2 la sută - când ne referim la creşterea preţurilor timp de 12 luni una după alta - este comparat cu ...celebrul pahar de vin bun băut după masă. Un singur pahar! nu mai puţin, nici mai mult, pentru ca vinul să acţioneze ca întăritor.

Metafora este sugestivă. Mai cu seamă că, în viaţa economică, acesta şi este  rostul ratei de plus 2 la sută a dinamicii preţurilor: să acţioneze ca întăritor! Dar, în realitate, lucrurile sunt mult mai complicate. A fost nevoie de mult timp, de numeroase frământări şi confruntări, de calcule, de dezbateri până să se ajungă la această unanimitate. Şi, ceea ce este cel mai important, s-a ajuns ca acest nivel să fie acceptat nu în baza unei legi dintre acelea care sunt făcute şi desfăcute de oameni, ci în respectul unor legi dintre acelea ce se impun deasupra voinţei oamenilor. Am în vedere legile economice obiective.

De ce plus 2 la sută? Pentru că dacă ar fi mai puţin, fabricanţii si-ar pierde interesul să producă mărfuri, comercianţii n-ar mai fi stimulaţi să le vândă, asa că pieţele s-ar goli de mărfuri, la fel rafturile magazinelor, iar populaţia – dacă într-o primă fază se bucură că preţurile sunt mai mici – în faza următoare va încerca gustul amar produs de banii cu care nu mai are ce să cumpere. Iar dacă creşterea preţurilor ar fi mai mare, degeaba s-ar bucura producătorii şi comercianţii, pentru că populaţia ar fi descurajată de urcarea facturii consumului. Asta în general. În special însă, în situaţia actuală din zona euro, unde preţurile scad, fiind deci deflaţie – care este chiar mai periculoasă decât inflaţia galopantă – tabloul mişcării preţurilor a intrat într-o evidentă stare de anormalitate. Evidenţiată, cu deosebire, de cea de-a doua excepţie la care m-am referit mai sus: Slovacia. Unica ţară, între cele 19 din zona euro, a cărei rată anualizată a creşterii preţurilor se situează la nivelul optim: plus 2,1 la sută.

Dacă, potrivit celor subliniate mai sus, zona euro nu este în anticamera paradisului, ci a iadului, din perspectiva regulilor economiei de piaţă, cum de nu s-a dărâmat încă întregul eşafodaj? Adevărul este că, în lumea de azi, starea zonei euro este departe de a fi singulară. În aceeaşi stare, excepţională, sunt Statele Unite ale Americii, Japonia şi alte ţări dezvoltate. Iar, între toate explicaţiile ce pot fi date, cea mai puternică este înţelegerea băncilor centrale de a contracara starea excepţională cu măsuri excepţionale.

Dacă astăzi, întâmplându-se o minune, ar învia preşedintele SUA Herbert Hoover, care s-a luptat cu criza din 1929-1033 fiind dominat de dogma că pieţele se vor descurca singure, pe care i-o vârâse în cap secretarul Trezoreriei, şi ar fi martor la povestea cu „banii aruncaţi din elicopter”, care ajung prin bănci în economia reală, ar muri din nou, de invidie. Sau de necaz, pentru că n-a înţeles filosofia  economiei de piaţă şi a ajuns să fie blamat de istorie pentru nenorocirile fără egal suferite de America în vremea lui.

În vremea noastră, după ce inflaţia a ieşit din tipare, jucându-se cu banii şi cu nervii lumii, o dezordine cumplită s-ar fi putut aşterne peste întreaga planetă. Dacă, bineînţeles, băncile centrale ar fi căzut prizoniere ale vechilor dogme. Şi chiar ale cărţilor vechi.