Cei doi oameni care l-au adus pe Isărescu la BNR

Autor: Iulian Anghel 04.09.2020

♦ ​Eugen Dijmărescu, ministru de stat în guvernul Roman, însărcinat în 1990 cu adoptarea legislaţiei pentru trecerea de la economia planificată la economia deschisă: Eu l-am propus pe Mugur Isărescu drept guvernator al BNR l Adrian Severin, vicepriministru în guvernul Roman, ministrul însărcinat cu reforma: Eu l-am instalat, oficial, pe Mugur Isărescu la BNR ♦ 1990, vara: Eugen Dijmărescu (42 de ani), Mugur Isărescu (41 de ani), Petre Roman (44 de ani), Adrian Severin (33 de ani) au fost unii dintre cei importanţi care au decis cum arată astăzi arhitectura sistemului financiar-bancar a României ♦ Bune, rele, nostalgiile nu au leac: eram cel mai tânăr, oftează azi Adrian Severin.

 

Eugen Dijmărescu: Eu l-am propus pe Mugur Isărescu drept guvernator al BNR

Vara lui 1990 a fost neobişnuit de caldă şi multe veri au fost calde mai apoi.

Eugen Dijmărescu, ministrul însăr­cinat cu distrugerea instituţiilor de planificare centralizată şi edificarea al­tora pentru „înaintarea şi propăşirea Ro­mâniei spre capitalism“, îşi ami­nteşte: „Mineriada din 13-15 iunie nu m-a prins în România. Eram în Ger­mania, la o conferinţă economică – eram ministru al reformelor eco­nomice, trebuia să explic cum vedem noi propria noastră evoluţie. Cum vedem reconstruirea unei societăţi distruse şi cum ne imaginăm că vom continua. În ziua în care trebuia să vorbesc, toate televizoarele de pe holurile ce conduceau spre sala de conferinţe transmiteau imagini din Bucureşti. Ce să spun? Ce să fac? Ce să explic? La ce-mi folosea discursul de dinainte stabilit? Eu eram acolo, doar eu, iar realitatea era cea de la televizor. Am spus atunci ceea ce trebuia să înţeleagă oamenii crescuţi într-o societate liberă: «Niciodată oamenii din România care au făcut revoluţia nu se vor mai întoarce, nu vor mai admite să se întoarcă la ceea ce au trăit înainte! Niciodată!»“

„Primul om cu care m-am întâlnit la întoarcerea în ţară a fost Dan Pascariu“, continuă Dijmărescu. Dan Pascariu era, la acea vreme, pre­şedintele Consiliului de Admi­nis­traţie al Băncii Române de Comerţ Exterior. „Şi Dan Pascariu mi-a povestit ce a păţit la mineriadă (a fost bătut - n. red.) - el, îmbrăcat la costum şi bărbierit. Atunci i-am spus şi lui. Uite ce cred eu...“

Iarna lui 1989. Occidentul era în culmea extazului: cel mai oprimat dintre popoarele estului comunist îşi scutura gluga fricii şi promitea o eră nouă. Acum sunt multe de întrebat şi puţine de răspuns. Au venit vara şi toamna lui 1990.

Dijmărescu era vicepremier, ministrul însărcinat cu reforma economică - venea din acel grup al Institutului de Economie Mondială din care au fost selectate, apoi, vârfurile economiştilor care au decis politica financiară şi monetară.

La 30 de ani de atunci, Dijmărescu îşi aminteşte: „Mandatul meu de ministru mă obliga să fac propuneri. Da, l-am propus pe Mugur Isărescu pentru poziţia de guvernator, pentru că el răspundea judecăţii noastre despre cum trebuie să arate o societate deschisă“.

Ce înseamnă o societate deschisă azi ştim cu toţii: dar ce însemna ea atunci?

„Ştiam încă de pe atunci că revoluţiile sunt însoţite de schimbări imediate. Guvernele se schimbă repede în vremea revoluţiilor, s-a văzut limpede şi la noi. Cum să faci atunci să ai o instituţie cumva ferită de această schimbare şi care să asigure o stabilitate pentru măcar câţiva ani – pentru un ciclu electoral, de pildă (4-5 ani)?“

Această instituţie trebuia ferită, spune Dijmărescu, de orice influenţă. Era vremea în care Ministerul de Finanţe era instituţia care făcea şi politica fiscală şi pe cea monetară, iar actuala BNR era aproape o bancă comercială. Or, Ministerul de Finanţe este, vrând, nevrând, o instituţie supusă politic. Cine poate asigura echilibrul dincolo de orice controversă? Partidele nu, Finanţele, nu.

„Aveam nevoie de o politică nouă şi de o judecată nouă. Trebuia ceva complet independent“.

De ce nu o bancă ferită de presiuni?

Isărescu era, în vara lui 1990, trimis la Washington, la ambasada României de acolo, cu misiunea de a reface contactele României cu finanţatorii instituţionali – FMI şi BM. Venea din aceeaşi pepinieră a Institutului de Economie Mondială. Controversat astăzi, institutul era însă elita economiei de la acea vreme, aşa că plaja de recrutare era subţire, sugerează fostul ministru.

„Aveam nevoie de oameni care să fi cunoscut şi trecutul şi viitorul. Nu poţi construi o economie nouă neştiind cum ar urma să funcţioneze acea economie nouă. Erau puţini care aveau o idee despre cum trebuie ea să funcţioneze. Apoi nu poţi construi noul neştiind ce este vechiul“.

Ideea, continua Dijmărescu, era: o bancă care trebuie să asigure echilibrul societăţii - fără influenţe din partea fac­to­rului politic; cu deschidere spre pieţe. Apoi, micile detalii fac marile proiecte.

„La mijlocul verii lui 1990, trăiam o situaţie ciudată. Rezerva lui Ceauşescu, de 1,2 mld. dolari se împuţina – guvernul provizoriu o consuma rapid. Mai rămăseseră vreo 300 de milioane de dolari şi, cu cât se împuţina rezerva, cu atât poziţia României pe pieţe se şubrezea. Cum Isărescu era cel care, la Washington, fusese desemnat să se ocupe de relaţia cu instituţiile finanţatoare internaţionale, a apărut ca de bun simţ desemnarea lui ca guvernator într-o bancă nouă, o bancă ce avea să se ocupe de echilibrarea economiei, o bancă independentă de influenţe din societate. I-a propus acest lucru lui Petre Roman.“