Adrian Severin: Eu l-am instalat, formal, pe Mugur Isărescu drept guvernator

„Dacă vreţi un cuvânt, reformă, în vara lui 1990 însemna totul. Dacă vreţi mai multe cuvinte, atunci reforma însemna părăsirea unei lumi şi construirea alteia. Părăsirea unui sistem de organizare şi construirea altuia. Trecerea de la un sistem autoritar, închis, la unul deschis. În primele săptămâni şi luni (de când fusese numit ministru al reformei – n.red.) am spus: elementul esenţial al reformei va fi reorganizarea pieţei financiare şi a Băncii Naţionale“, spune Adrian Severin.

Piaţa financiară, spune el, la 30 de ani de „reformă“ trebuia, judecam noi, să fie elementul central al politicii economice, iar Banca Naţională nucleul ei dur. Aşa a fost.

„Deciziile de creditare erau, în acea epocă, la Ministerul de Finanţe. Ceea ce s-a discutat atunci a fost ca BNR să devină o bancă de emisiune – era, până arunci, o bancă de credit, în mare. Însă problema esenţială era ca, o astfel de bancă, să dispună de o politică de creditare distinctă de politica fiscală.“

Severin spune că decizia de atunci de separare a politicii fiscale de cea monetară a fost şansa uriaşă a României de a depăşi crize pentru că o politică monetară decisă de Ministerul Finanţelor, de pildă, ar fi însemnat un continuu pericol ca politica economică a ţării, în ansamblul ei, să fie subsumată unor interese de moment, indiferent de cât de legitime ar fi fost ele.

Astfel că, în momentul în care s-a pus şi probema găsirii unui „gestionar“ pentru această nouă idee de politică fiscală/monetară, atunci privirile s-au dus spre cei care puteau gestiona o astfel de idee.

„Nu a fost o problemă de găşti şi nepotisme, pur şi simplu era nevoie de cineva care «să îmbrăţişeze» această nouă idee.“

Mulţi sau puţini? Eugen Dij­mărescu - spune Severin -, Napoleon Pop, Adrian Cons­tan­tinescu, Victor Babiuc, Mugur Isărescu. Aşa că nu erau mulţi.

De fapt, lista era mai lungă, dar mulţi dintre cei cu şcoli grele şi buni profesionişti, erau „închistaţi“, era greu să schimb cu ei o politică, în ciuda studiilor lor. Aşa că a trebuit ca cercul să se închidă cumva.

„Toţi despre cei care vă spun formam cumva un cerc de reflecţie. Nu ne-am pus mereu de acord. De pildă, Dijmărescu credea că politica monetară trebuie să rămână la Ministerul de Finanţe. Am vorbit cu Isărescu, cu mul­tă vreme înainte ca el să viseze că va ajunge guvernator: iar el spunea, dim­potrivă, că avem nevoie nu doar de o bancă complet independentă, ci şi ca acea bancă să aibă o politică monetară independentă. Pentru că un minister de finanţe, oricât de echidistant ar fi, este constrâns de situaţia curentă să ia o decizie sau alta. O tiparniţă de bani la Ministerul de Finanţe ar fi însemnat un dezastru garantat, într-o economie atât de încercată.“

Aşa că, spune Severin, Isărescu, care fusese trimis la Washington ca să refacă legăturile cu instituţiile financiare internaţionale, FMI şi Banca Mondială, a intrat în atenţia noii clase politice: „Erau mai mulţi pe listă, dar el era în capul listei“.

Aşa că a început şi o campanie de promovare: potrivit lui Severin, a fost natural ca Isărescu să apară în delegaţiile oficiale (întâlniri cu şeful Băn­cii Angliei, de pildă), să fie sugerat drept viitorul guvernator al unei vi­itoare bănci centrale – o bancă de emi­siune, care să stăpânească politica monetară şi nu una care să execute deci­ziile oamenilor politici, constrânşi, ca peste tot, de problema şomajului, a inflaţiei. „Eu l-am instalat pe Mugur Isărescu, oficial, ca guvernator al BNR. Nu mai ţin minte dacă am contra­sem­nat ordinul, legislaţia de la acea vreme permitea prim-ministrului să semneze ordinul de instalare a guvernatorului (decizia este azi la Parlament – n.red.). Dar decizia a fost luată nu pentru că vorbeam despre o persoană, ci despre un proiect de reformă“.

Severin spune că, apoi, două legi fundamentale au fost adoptate împreună de guvernul din care făcea parte şi de BNR: legea pieţei financiare şi legea băncii naţionale.

„Am trimis aceste proiecte FMI, nu pentru că eram obligaţi, ci pentru că voiam să cooperăm. Specialiştii lor ne-au spus că sunt cele mai bune acte normative pe care le-au citit, între atât de multe încercări de reformă, în rândul statelor ieşite din totalitarism.“