Adrian Vasilescu, BNR: Dinspre FMI, nicio speranţă

Toamna ne-a adus un plus de stres, dincolo de impactul pandemiei în viaţa economică, pentru că deficitul bugetar şi aşa prea mare ar putea să devină şi mai mare. Dacă, bineînţeles, corecţia bugetară ce face obiectul unei recente ordonanţe de urgenţă a Guvernului ar fi amendată de Parlament cu alte corecţii, care ar încărca dramatic cheltuielile statului.

Desigur, Parlamentul îşi are propria agendă. Diferită de a Guvernului în mare măsură. Surprinzător este însă faptul că, în spaţiul public,  s-au  interferat vocile unor formatori de opinie cu notorietate, care au introdus în această ecuaţie Fondul Monetar Internaţional. Şi au făcut-o invocând împrejurările din 2010, provocate de prelungirea crizei, „când România a angajat un important împrumut de la FMI“. În legătură cu o posibilă repetare a unui astfel de împrumut, în situaţia în care s-ar impune o finanţare suplimentară a bugetului de stat, s-au format două tabere cu abordări contradictorii.

Mesajul uneia dintre cele două tabere este optimist. Va fi foarte bine dacă vom face un aranjament de împrumut cu FMI, sună principalul argument al optimiştilor, pentru că am obţine dobânda cea mai mică pentru finanţarea de care avem nevoie.

Celălalt mesaj, al pesimiştilor, este alarmist. Ei susţin că, dacă vom împrumuta bani de la FMI, vom păţi ca în 2010. Pentru că FMI, în cazul că va accepta să ne finanţeze cheltuielile suplimentare ce s-ar putea adăuga facturii din această toamnă, va veni şi cu pretenţiile de acum 10 ani: să reducem personalul bugetar, să amputăm salariile bugetarilor sau poate chiar să repunem pe rol programul de austeritate de atunci.

Dacă un astfel de duel retoric s-ar consuma într-un salon, în condiţii de distanţare socială, fără public deci, n-ar fi niciun necaz. Numai că această dispută are loc în spaţiul public, în dezbateri TV, la radio, în ziare ori pe bloguri. Iar ecoul lor este de natură să intensifice îngrijorările din această toamă.

Dinspre FMI nu vine niciun motiv de speranţă. Şi nici de îngrijorare. Deşi un dicton înţelept ne povăţuieşte că, în nicio împrejurare de viaţă, niciodată să nu spunem niciodată, îmi asum totuşi riscul să spun că momentul 2010 nu se va repeta. Poate, niciodată!

Ce a fost în 2010? Criza, care ne lovise puternic în 2009, România suportând una dintre cele mai mari căderi economice din Uniunea Europeană, a continuat să producă efecte recesive şi în 2010. Ne pândea pericolul să ne confruntăm cu dificultăţi mari în plata pensiilor şi salariilor bugetarilor. Austeritatea nu a fost un capriciu. A fost unica soluţie posibilă atunci.

România s-a văzut nevoită să apeleze la un împrumut extern. Şi nu la pieţele  financiare internaţionale, pentru că în condiţiile deficitului bugetar - ce sărise din matcă - un astfel de împrumut ar fi fost atât foarte scump, cât si foarte greu de obţinut. Şi nici un aranjament financiar cu FMI, ca în anii 1990, nu mai era posibil. În 2010 România era stat membru al Uniunii Europene. Un acord de împrumut a fost posibil, atunci, într-un sistem complex, cu Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială. Şi cu obligaţia ca Guvernului României, de fapt statului român, să i se asocieze, în acel aranjament financiar, Banca Naţională.

În montarea acelui împrumut, cu trei împrumutători, fiecare creditor avea un rol distinct. Banca Mondială finanţa investiţii. Uniunea Europeană, în mod condiţionat, finanţa Guvernul. Iar FMI, potrivit statutului său şi practicii sale, finanţa deficitul balanţei de plăţi externe, care înregistra plăţi în afară ţării mult mai mari decât încasările din relaţiile cu restul lumii.

Aşa a fost încheiat contractul, aşa a fost semnat, aşa a fost aprobat de către Parlamentul României. Dar viaţa e alcătuită din reguli şi din excepţii. Şi cum bugetul statului român era în mare suferinţă, FMI şi-a călcat pe... reguli şi a recurs la o excepţie istorică. Două rate din împrumut au fost deturnate şi n-au mai ajuns la destinatar, care era balanţa de plăţi - destinatar nu numai de drept, ci şi natural –  ci au fost îndreptate către bugetul statului. Pentru a acoperi plata pensiilor şi salariilor personalului bugetar.

A fost, cum am scris, o excepţie istorică. FMI n-o va repeta. Nici nu ar avea motiv acum, în împrejurarea în care deficitul balanţei plăţilor externe  e mai mic acum, în criză, decât anul trecut. Iar  pentru  deficitul bugetar şi deficitul balanţei exporturilor şi importurilor, în  creştere, FMI nu dă împrumuturi.