Sorin Pâslaru, ZF: Sistemul este construit de aşa natură încât doar mimează controlul şi responsabilitatea. Eşti fraier dacă ajungi într-o funcţie publică şi nu te îmbogăţeşti. Asta e percepţia, asta e realitatea. Cum să nu faci bani când ai puterea? Cum?

Alegerile locale sunt mai importante, de fapt, decât cele parlamentare pentru oa­meni, însă dezbaterile reale între grupurile profesionale, reprezentanţi reali ai societaţii şi viitorii lideri locali lipsesc.

Toată lumea ştie că cine merge în administraţia locală este un „om făcut“ pentru el şi eventual pentru următoarele lui generaţii. Administraţia locală şi în general politică este de fapt canalul prin care ultimii din clasă, băieţii de nota 6, că tot e acum în vogă expresia, oameni cu bacalaureatul la 30 de ani precum Vanghelie & Co ajung în faţă, la împărţirea resurselor publice. „Băieţii“ de 10 din clasă, ce să facă, pleacă să lucreze la NASA sau la Google.

Şi după 4, 6, 10 ani, vezi cum răsar în declaraţiile de avere bijuterii, tablouri şi terenuri de sute de mii de euro. De unde? Aparent, nu ştie nici ANAF, nici ANI, dar ştie de fapt toată lumea. Prin sistemul de achiziţii publice. Fiecare primar, la cea mai măruntă comună, fiecare şef de cămin cultural, are acolo un buget de achiziţii, de la 5.000 euro pe an la 500 milioane de euro pe an. De unde cumpără? De la un văr, de la o mătuşă, de la un fost coleg de şcoală generală sau de facultate. Apoi grija este doar justificarea sumelor obţinute, adică, în termeni tehnici, „spălarea”.

Şi iar peste 4 ani nu sunt şosele, nu sunt şcoli, nu sunt spitale. Ce este de făcut în aceste condiţii? Natura umană nu poate fi schimbată. Este aceeaşi. Ai putere discriminatorie, control contro­labil, atunci hai­tele sunt la pândă.

Roiuri-roiuri se strâng în sepa­reuri de resta­urante şi terase în aceste zile, se adună maşini de primă mână prin par­cările par­cu­rilor conduse de tipi în blugi, cu brăţărici împle­tite la mână, cu cămăşi albe şi pantofi flexibili, ca să pună la punct ultimele detalii. Cine s-a aliat cu cine, cine este omul cui. Este o goană incredibilă pentru că toată lumea ştie că nu există nimic, dar absolut nicio barieră în calea către averea de sute de mii de euro sau de milioane de euro, după caz, în funcţie de cât de sus eşti în schemă.

Cum s-a ajuns aici? Cum a apărut această impunitate generală pe baza căreia de fapt se construieşte tot acest ecosistem? Cu trei puteri în stat, cu aderare la UE, la NATO, cu ANI, cu Curte de Conturi, cu declaraţii de avere etc., etc. Cum?

De fapt, erorile sunt de sistem. De design. E clar. Sis­temul este con­struit de aşa natură încât doar mimează con­tro­lul şi respon­sa­bi­litatea. Eşti fra­ier dacă ajungi într-o funcţie pu­bli­că şi nu te îm­bo­găţeşti. Asta e per­cepţia, asta e rea­­litatea. Cum să nu faci bani când ai pu­te­rea? Cum?

Sistemul este de fapt de aşa natură încât invită la fraude. Ca în orice ecosistem, la orice oportunitate se creează imediat cerere. Unde e apă, vin pescăruşii. Chiar şi pe Dâmboviţa, nu numai la Marea Neagră. Pasărea crocodilului mănâncă resturile rămase între dinţii acestuia. Asta e natura. Omul cu brăţărică împletită şi mocasini este şi el acolo, la dinţii crocodilului - primar, care apucă milioane de euro din contracte şi le distribuie aşa cum trebuie şi cui trebuie.

Şi atunci? Cum poţi ieşi? Ce se poate face? Este evident că pentru probleme de sistem numai printr-un nou sistem poţi să schimbi. Să faci mecanismul de aşa natură încât să strângă, să fie o plasă de păianjen. Să funcţioneze fără voinţa slabă a omului. Să fie impersonal. Interesul trebuie creat de aşa natură încât să corecteze şi să ţină croco­dilul în laţ.

Doar instituirea unor mecanisme, a unor „porţi“, care să nu depindă de persoane, poate diminua sau chiar opri fenomenul. Transparentizarea la extrem a cheltuielilor, a angajărilor, a contractelor. Rapoarte şi conferinţe de presă trimestriale. Instituţii specializate. Legi puternice.

New Yorkul anilor ‘70 - ‘80 era sub legea mafiei. Legea RICO şi nişte băieţi ai legii, că tot e la modă expresia, tineri de 30 de ani, au aplicat-o în aşa fel încât oraşul a devenit respirabil.

Dintr-un loc pe care oamenii îl evitau de teamă în anii 80’ după ora 20.00, Times Square a devenit centrul lumii, viu 24/7, în oraşul care nu doarme niciodată. Se poate. Obiectivul însă tot timpul trebuie să fie mecanismul, sistemul. Oamenii sunt sub vremi. Mecanismele bune nu dau greş