Adrian Vasilescu, BNR: Un Bundesbank într-o ţară ca România?

A TREIA  ZI ÎNCEPEA  REFORMA...

... transpunerea în fapt a primului obiectiv de pe agendă. Dar cum se opera cu noţiuni noi, pe care cei mai mulţi din BNR şi din presă le auzeau rostite întâia oară, s-au ...tulburat apele şi, de aici, o confuzie teribilă.

Sediul central al BNR era înghesuit, atunci, în Palatul Vechi, din Lipscani 25. Palatul Nou, din Doamnei 9, fusese confiscat cu forţa, fără acte, în 1951, de către ministrul de finanţe Vasile Luca. A venit la Banca Naţională într-o seară, a ordonat ca până dimineaţa întreaga clădire să fie golită şi de oameni şi de acte şi de mobilier, a întors spatele şi a plecat. A doua zi s-a mutat acolo Ministerul Finanţelor. Timp de 39 de ani, fără bani de reparaţii de la buget, nici capitale şi nici curente, cu personalul din cele două edificii adunat într-unul singur, sediul central al BNR intrase într-un proces agravant de uzură fizică. Etajul II, mai cu seamă, devenise nefuncţional.

După patru decenii, în 1990, tocmai în ziua în care programul de reforme era anunţat s-a auzit în redacţiile unor ziare că la BNR ar fi proteste. Şi chiar erau. Cineva, căruia îi ajunsese la ureche ideea că „Direcţia de Credite urmează să fie transferată la etajul II”, s-a grăbit să-şi anunţe colegii de la credite „că vor fi avansaţi”, vor lucra „în luxul” de la II. Aşa că guvernatorul Mugur Isărescu s-a trezit cu o delegaţie a „creditorilor”, câţiva furioşi care i-au spus pe un ton ultimativ că...Direcţia Credite nu se mută la II, în birourile dârăpănate de acolo, care ar trebui să intre imediat în reparaţii capitale.

Lucrurile s-au lămurit. Guvernatorul le-a spus că tocmai aşa se va întâmpla, birourile de la II vor intra în reparaţii capitale, toate clădirile BNR vor fi renovate din temelii, dar că ei într-adevăr vor fi transferaţi în etajul II. Etajul II nu din Palatul Vechi, ci etajul II...al sistemului bancar.

Aşa a început reforma. Cu peripeţii. BNR, ce-şi recăpătase statutul de bancă centrală în 1970, prin două legi ale căror expuneri de motive fuseseră contrasemnate de însuşi Ceauşescu, pentru a le da greutate, interesul fiind admiterea României în FMI, păstrase şi atribuţiile de principală bancă comercială. Întreprinderile statului primeau repartiţii de credite prin planul de stat, dar efectiv creditele erau primite de la banca centrală care făcea analizele de rigoare şi urmărea cum sunt cheltuiţi banii. Acum, banca centrală avea să formeze etajul I al sistemului bancar, să fie ca Fed sau ca Bundesbank, în timp ce băncile comerciale urmau să alcătuiască etajul II al sistemului bancar. Era însă nevoie de o  bancă-fanion, o bancă puternică, în proprietatea statului într-o primă etapă, care să fie şi model, şi locomotivă a sistemului bancar. Aşa că va fi înfiinţată Banca Comercială Română. Iar personalul Direcţiei de Credite din BNR, a format nucleul noii bănci.

DINTR-UN PROIECT MODEST AR FI REZULTAT O CONSTRUCţIE BANCARÂ MODESTĂ

Noua conducere a BNR, în septembrie 1990, că dacă va porni la drum cu un proiect modest va ieşi...o construcţie modestă. Prin urmare, a încercat şi a reuşit să pună la punct un proiect de anvergură. BNR va trebui să fie o bancă centrală...ca oricare altă bancă centrală din Europa sau din lume. Faptul că repornea de la zero era un avantaj. Bundesbank a fost un model. BNR luându-şi în sarcină si ceva în plus: supravegherea în stil nou a sistemului bancar – supraveghere pe care modelul german nu o avea. Iar, în România, nicio autoritate nu a acceptat să şi-o asume.

BNR a intrat însă, treptat, în contact cu multe alte bănci centrale. Dintr-o strângere de mână a guvernatorului Isărescu cu Alan Greenspan la banca-băncilor de la Basel s-a născut un contract cu Fed-ul. Şi astfel, serii întregi de specialişti din BNR au învăţat în Satele Unite cum funcţionează o bancă centrală. Sau, tot pe bază de înţelegeri, au învăţat în Marea Britanie, în Franţa, în Italia. După ce, mai întâi, a fost formată echipa. Cu specialişti din BNR, care au fost valorificaţi, şi cu specialişti din diferite instituţii financiare din ţară, care au fost invitaţi să lucreze la Banca Naţională.

Dar întâi şi întâi era nevoie de un răspuns corect la o întrebare crucială: în ce fel de mediu – politic, economic, social, cultural şi moral – avea să-şi joace  rolul banca noastră centrală. Pentru că o bancă centrală, înainte cerinţei de a se adapta nevoilor societăţii pe care o deserveşte, este obligată să între în rezonanţă cu stilul de viaţă al societăţii, cu aspiraţiile şi cu modul ei de a gândi, de a acţiona.

Banca Naţională în toamna lui 1990 îşi pregătea bagajele pentru călătoria ce gândea că este inevitabilă către economia de piaţă, într-o ţară în care trecerea de la economia planificată la piaţa liberă era departe de ceea ce, într-o reuniune aniversară a Ziarului Financiar, la Bucureşti, observa şeful FMI, într-un dialog cu guvernatorul Isărescu. Repetând ce mai spusese cândva. Si anume, că „tranziţia noastră ar fi trebuit să fie şi  cuprinzătoare şi îndrăzneaţă”. N-a fost însă aşa. A demarat greu. Ne uitam la polonezi, care au ales terapia de şoc, ca formulă câştigătoare, în timp ce noi eram obligaţi să ne mulţumim cu terapia graduală. Pentru că terapia de şoc a suportase toată populaţia în anii 1980, sub dictatul plăţii anticipate a datoriei externe, asa că încă zece ani de terapie de şoc nu ar mai fi putut să fie suportaţi. Şi, apoi, a mai intervenit şi o gândire viciată, societatea se uita după avantajele economiei de piaţă fără să înţeleagă un adevăr simplu: că în orice împrejurare de viaţă avantajele vin numai după ce sunt îndeplinite obligaţiile.

PRODUCŢIA S-A  DESPĂRŢIT TOTUŞI  DE SPECIFICAŢIILE EI COMUNISTE

Economiştii au avut, în cele din urmă, un important câştig da cauză. Au reuşit să scoată Legea 15/1990 cu un capitol, al treilea, ce avea următorul titlu: „Societăţi comerciale”. Iar primul articol din acest capitol dispunea: „Unităţile economice de stat, cu excepţia celor care se constituie ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, în condiţiile prevăzute de lege”. Deşi guvernul şi-a luat partea leului, a avut totuşi limite în constituirea regiilor. Marile platforme industriale, marile combinate, fabricile, unităţile din comerţ şi turism au devenit societăţi comerciale.

Ar fi de subliniat aici că această denumire purta o încărcătură de esenţă. Pentru că deşi se referea la unităţi ale industriei, legea nu le-a numit societăţi de producţie! Ci societăţi comerciale! Era o deschidere fundamentală către economia de piaţă. şi către integrarea societăţii româneşti în gândirea economică modernă, care restrângea vechiul sens al termenului producţie, la  cel de fabricaţie. Producţia capăta astfel  un sens mult mai larg, incluzând fabricaţia de bunuri materiale, dar cuprinzând totodată şi alte activităţi economice: lucrări, servicii.

În acest sens, producţia înseamna nu numai să fabrici oţel, dar şi să vinzi într-un magazin, să cazezi clienţi într-un hotel sau să asiguri depozitarea în bănci a economiilor populaţiei si să dai credite. Toate  având caracter lucrativ. Urmărind, deci, câştigul. Şi toate, inclusiv cele de fabricaţie, având ca ultim scop vânzarea produsului (oţel, cameră de hotel, cont bancar etc.) şi încasarea contravalorii. De aici denumirea de societate comercială. Şi chiar dacă, în practică, acomodarea cu această formulă se realiza greu, drumul avea sensul indicat de lege.

IDEALURI SAU NEVOI?

În România, începând din 1990, funcţionau şase categorii de întreprinderi mici şi mijlocii, private: 1) Cele familiale, rămase moştenire din primul val de privatizare, ce a avut ca bază Decretul-Lege 54/1990; 2) societăţile comerciale înfiinţate în baza Legii 31/1990; 3) societăţile comerciale rezultate din vânzările de active, de către întreprinderile de stat, în baza legii; 4) societăţile comerciale privatizate prin Legea MEBO; 5) societăţile cu capital majoritar privat, născute prin participări succesive la capitalul unor întreprinderi de stat; 6) societăţi comerciale de pe listele de privatizare. Toate aceste şase tipuri de întreprinderi, mijlocii sau mari, aveau nevoie de bani. De fapt, întreaga economie naţională  avea nevoie de bani. Aceasta era una dintre problemele cardinale  cu care se confruntau toate întreprinderile româneşti.

Apărea însă, de multe ori, o confuzie. Pentru că, încă din primele clipe ale  tranziţiei, un termen era folosit obsesiv: decapitalizarea. De cele mai multe ori, însă, era folosit anapoda, pentru că nu decapitalizarea constituia drama economiei româneşti. Dimpotrivă, capitalul chiar ne prisosea. Dovada: o bună parte a capitalului fix (urechea românului era obişnuită cu expresia mijloace fixe - clădiri, maşini, utilaje, instalaţii) se afla în conservare, pentru că nu i se găsea o întrebuinţare profitabilă. O altă parte, în funcţiune, consuma mult şi producea puţin.  Şi mai era ceva: o lipsă acută de manageri familiarizaţi cu economia de piaţă.

Nu întâmplător, în economia modernă, se creaseră  două planuri de decizie: al celor care dau banii (investitorii) şi al celor care multiplică banii (managerii). Noi, din nefericire, ajunsesem cu managementul doar în prima fază: aceea în care managerii cereau bani. Dar în loc să-i multiplice, de multe ori îi înjumătăţeau. Două umbrele imense, a guvernului şi a FPS-ului, s-au deschis deasupra întreprinderilor de stat şi le-au ajutat să rămână departe, nepăsătoare şi reci de... surplusul de competitivitate ce le-ar fi adus banii de care aveau  nevoie.

Aceasta era, în mare, societatea românească în toamna lui 1990, sub aspect economic. Acestei realităţi trebuia să-i facă faţă Banca Naţională, în noua epocă istorică de după decembrie 1989.