Cum îşi sabotează partidele viitorul şi, odată cu el, sănătatea naţiunii

Autor: Iulian Anghel 08.10.2020

Partidele, ele însele, îşi sabotează viitorul. Şi, odată cu aceasta, sănătatea naţiunii.

Fostul premier liberal, Călin Popescu-Tăriceanu care crede despre sine că este cel mai liberal dintre liberali, a ajuns în braţele lui Victor Ponta, pupila lui Adrian Năstase. Năstase care este nepotul politic al lui Ion Iliescu. Care (Iliescu) a fost tovarăşul de vânătoare al lui Nicolae Ceauşescu.

ALDE fuzionează, prin urmare, cu PRO România.

O mai mare ameţeală socială poate fi imaginată?

PSD şi-a lansat un nou program de guvernare. Sunt acolo grafice frumoase care arată cât de minunată este guvernarea PSD, trecută şi viitoare, şi cât de mizerabilă a fost guvernarea celorlalţi. Nimic însă despre crizele prin care a trecut economia. Şi nici despre cele 8 spitale regionale care trebuia să fie deja funcţionale.

Guvernarea Văcăroiu, de pildă, arată graficele, a avut creşteri fantastice: plus 7% în 1995, plus 4% în 1996. Iată, însă, vine guvernarea CDR: ce avem noi aici? Minus 5% în 1997, minus 2% în 1998. O analiză rezonabilă ar fi suprapus peste graficul creşterii economice, graficul inflaţiei: inflaţie 134% în 1994, de 32% în 1995, de 39% în 1996 şi, da, de 155% în 1997. Sau poate un grafic cu evoluţia datoriei publice – mă rog, credibilitatea ţării era atât de jos încât biata de ea primea un leu, doi, aşa cum dai cerşetorului din marginea uliţei. Anii CDR au fost anii decontului pe care FSN/FDSN, părinţii PSD-ului de astăzi, l-a trântit în capul Convenţiei. Evident că banii au fost plătiţi de popor, nu de preşedintele Emil Constantinescu (CDR) care, mai apoi, avea să ajungă cu căciula în mână la PSD pentru nişte bani pentru bazaconia lui de institut de studii levantine, că nu-i ajung banii din pensie. Că murea Necuratul dacă nu afla nimic despre Levant!

Un fost ambasador american la Bucureşti, James Rosapepe, povesteşte cu umor şi uluire, într-o carte de amintiri, despre întâlnirile lui cu premierul Radu Vasile (PNŢCD). Era 1997, ţara era într-o criză gravă (inflaţie de 155%, cum arătam mai sus, buget vraişte). Dar premierul juca tenis, după-amiază de după-amiază, la reşedinţa fostului dictator, Ceauşescu, (palatul Snagov îi fusese repartizat, că, deh, premierii stau în palate), iar seara (circulaţia se oprea pe DN1) mergea la meciurile de foobal ale FC Naţional sau ale cui se nimerea, footbal să fie. Evident, inflaţia nu s-a văzut în buzunarul premierului.

Preşedintele de astăzi, dl Iohannis, uită că este şef al statului de 6-7 ani. Tot răul din lume este din cauza PSD, susţine el. Da, PSD are, în continuare, majoritate în Parlament, dar, într-o astfel de situaţie, discuţi cu PSD. Preşedintele nu vede însă greşelile guvernului său. Nu vede abaterea de la decenţă a ministrului finanţelor – uitaţi-vă la ceea ce scrie el pe reţelele de socializare. Nu vede vocabularul de mahala al ministrului internelor. Nu vede prestaţia îngrozitoare a ministrului educaţiei.

De ce, în Olanda, se poate ca partide, cu orientări politice complet diferite, să guverneze împreună? De ce se poate în Germania? De ce se poate în Belgia?

Democraţia României este tânără. Urmăresc dezbaterile electorale din Statele Unite. Nu-mi place ce vad. Dar instituţiile Statelor Unite sunt  solide. În urmă cu 185 de ani, un francez, Alexis de Tocqueville, scria, cu admiraţie, despre democraţia americană (<Democraţia în America>). Au fost multe războaie politice de atunci, dar, cum spune filosoful francez, oamenii ştiu acolo care este interesul lor comun.

Care este interesul nostru comun - mai ştie cineva? Că, deh, <se duce dracului giudeţul> cum pune un pesonaj dintr-o schiţă a lui Caragiale. Seceta este cât casa, rapiţa s-a dus, ce faci? Vine învestitorul Ivan Turbincă şi întreabă: Tabacioc este?

— Nu-i.

— Votchi este?

— Nu-i.

— Femei sunt?

— Ba.

— Lăutari sunt?

— Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăieşti de cap?!

— Dar unde se găsesc de aceste?

— La iad, Ivane, nu aici.

La iad, aşadar.

Problema dlui Iohannis ar trebui să fie felul în care guvernul său gestionează treburile publice. Nu PSD.

Când partidele fac aranjamente fără ca la mijloc să fie interesul comun, ci doar ca să-şi salveze liderii, atunci acest fapt trebuie amendat. Când şeful statului vede, prin ochelari de cal, doar interesul partidului lui şi nu şi nevoile societăţii, acest lucru trebuie amendat.

Disgraţia publică este modul de a amenda, într-o democraţie, un astfel de comportament. Sila publică este cea mai proastă soluţie în astfel de cazuri.