Ce te faci cu comuniştii, dar ce te faci când toţi, de-a valma, liberali, atei, salvatori şi maimuţoi devin peste noapte comunişti?

Autor: Iulian Anghel 20.11.2020

„Când aude de libertate, sare şi dumneei răposata din pat... că era republicană!”*

În sinea noastră toţi suntem republicani. Unii mai strâmbi, alţii mai drepţi. Că, nu-i aşa?: „Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme...”*

Acum nu spun că n-o fi aşa. În fond, treaba şefului guvernului nu-i să-i trimită la sală pe poliţiştii cu burta până la urechi, ci să le asigure lefurile. Altminteri e vai de el.

În „De optimo statu rei publicae deque nova Utopia„,1516, („Utopia”, pe scurt – din greaca veche „up” şi „topos” –, adică „loc ce nu exista”) Thomas Morus îşi imaginează o societate ideală în care nu există proprietate privată - un fel de „Republică” a lui Platon. Desigur, liberalii nu au cum să-l iubească pe Platon, iar „Vraja lui Platon”, primul volum al „Societăţii deschise...” a lui Karl Popper este o mărturie a îndoielilor liberalilor – a liberalilor cu judecată - faţă de iluzia comunitarismului. Ce te faci însă când liberalii devin, ei înşişi, comunişti?

Morus era un „umanist” ciudat – a fost executat pentru că nu a recunoscut autoritatea Regelui asupra Bisericii şi a fost canonizat, în secolul trecut, atât de Biserica Catolică cât şi de Biserica Anglicană. Cumva, la Judecata de Apoi, Henric al VIII, care l-a condamnat, va trebui să se confrunte cu Papa Ioan Paul al II-lea, care l-a canonizat.

Şase ore pe zi, doar atât se muncea în insula „Utopia” a lui Thomas Morus. Cât propune şi economistul - şef al BNR, Valentin Lazea, pentru angajaţii statului. Lazea este un economist liberal, nu încape îndoială - el propune un program de lucru pentru funcţionarii statului de patru zile pe săptămână şi cu reducerea corespunzătoare (minus 20%) a salariilor în administraţie, în numele efortului de reducere a deficitului fiscal. Lazea nu este singurul care face o astfel de propunere, această idee circulă de ceva vreme prin Occident. Însă măcar ea are o judecată, aceea de a mai rupe din povara de pe umerii statului şi de a asigura, în aceeaşi vreme, mai multe locuri de muncă. Nu va fi pusă în practică nicicum în aceşti ani, pentru că ar introduce o discriminare de nesuportat în regimul angajărilor.

Ce te faci însă cu alte propuneri venite din partea partidelor angajate în alegeri şi care întrec cu mult „Utopia” lui Morus?

Să vedem:

PSD promite: dublarea imediată a alocaţiilor copiilor; creşterea punctului de pensie cu 32% până în 2024; creşterea salariului minim pe economie de la 1.340 de lei cât e acum, la 2.050 de lei în 2024; impozit zero pe salariul minim.

PNL promite: salariul mediu net creşte cu 50% faţă de nivelul din 2020 şi va ajunge la 1.000 euro pe lună în 2024; majorarea valorii punctului de pensie cu 46% până în 2024 faţă de 2019; valoarea punctului de pensie creşte de la 1.265 lei în 2019 la 1.840 lei în 2024; pensia medie anuală creşte cu cca. 536 lei până la aproape 2.000 lei în 2024 faţă de nivelul din 2020; puterea de cumpărare a veniturilor românilor va creşte cu peste 30% şi reducerea inflaţiei anuale sub 2%.

USR nu se lasă mai prejos: eliminarea de taxe şi de impozite pentru salariul minim brut pe economie, acum la 2.230 de lei; toate salariile brute până de până la 2.230 de lei ar urma să fie scutite de taxe şi impozite.

Toate astea, în condiţiile în care deficitul fiscal va fi în acest an de 9-10% din PIB, iar, în anii ce vin, nu va coborâ sub 6-7% din PIB. În aceeaşi vreme, datoria publică creştea ameţitor – un plus 77,5 mld. lei (7,6 pp din PIB), la doar nouă luni din an. În aceeaşi periodă, veniturile statului au fost de 227 mld. lei, la cheltuieli de 295 mld. lei. Altfel spus, mai bine de o tremie din cheltuielile statului sunt din împrumuturi. Nimeni nu vine cu un plan de reducere a cheltuielilor publice – a anumitor cheltuieli pentru că, cele cu investiţiile de pildă, va trebui să crească - ca toată lumea să mănânce lefuri cu lingura.

Este campanie electorală. Dar campaniile electorale nu sunt sau nu trebuie să fie sursă de minciună şi izvor de dispreţ faţă de bunul - simţ.

Morus a scris o carte ce a făcut vâlvă în epocă, dar titlul ei este clar: Utopia (“loc care nu există”). Altfel spus: aceasta este lumea pe care o văd eu. Nu spun că şi există!

Nu trebuie să pretinzi ca ceea ce tu visezi este şi realitate.

Friedrich Nietzsche credea – pe urmele aceluiaşi Platon - că nu există o realitate anume, ci că totul este o interpretare a realităţii. Însă admitea: dacă aşa stau lucrurile, înseamnă ceea ce cred eu este tot o interpretare.

Oamenii politici trebuie să înveţe de la filosofi. Buna măsură este aceea în care vrerea ta politică se împleteşte cu puterea ta de a face ceea ce ai gândit. În rest, toate programele aruncate aiurea pe hârtie nu sunt decât prostii politice vrednice de dispreţ.