Cu toţii ne declarăm patrioţi, dar când alegem un nume pentru un produs, serviciu sau companie, mai degrabă apelăm la un nume internaţional, care primeşte un respect şi o şansă mai mare de vânzare

La mulţi ani, România pentru cei 102 ani! Să fii sănătoasă şi mai ambiţioasă!

Cu toţii am marcat Ziua Naţională a României pe 1 Decembrie aducându-ne aminte de Marea Unire de la 1 decembrie 1918 şi de toate evenimentele care ne-au marcat istoria. Am invocat patriotismul şi dorinţa de a păstra tradiţiile, dar parcă un nume internaţional ar da mai bine.

Una dintre problemele de început ale unei afaceri ţine de alegerea numelui companiei, produsului sau serviciului creat. Până ca acest nume să ajungă un brand mai este mult.

După 1989, când a căzut comunismul, primii capitalişti ai României şi-au pus numele lor, numele copiilor, numele naşilor, numele unor amintiri din viaţă pentru companiile şi afacerile pe care le-au fondat.

Pentru România, Ţiriac Copos – Ana, Cataramă – Elvila, GCP – George Constantin Păunescu (pentru cei care nu ştiu, a fost cel mai influent om de afaceri la începutul anilor ’90), George Pădure – GEPA etc. - aceste nume reprezentau ceva.

Poate Adrian Sârbu (proprietarul Ziarului Financiar şi al revistei Business MAGAZIN) a venit cu nume mai internaţionale – MediaPro, Mediafax şi celebrul ProTV, unul dintre cele mai puternice branduri create în ultimii 25 de ani.

Primii capitalişti voiau să acapareze cât mai mult din piaţa românească aşa că nici nu îşi puneau problema că, dacă ar vrea să iasă în afară, ar trebui să aibă un nume mai internaţional care să fie declinat mai uşor şi pe alte pieţe. Mai degrabă se prefera preluarea în România a unor nume italieneşti, germane, americane, având în vedere că noi, mai degrabă cumpărăm un brand străin decât unul românesc.

Multă vreme am crezut că Bigotti este un brand italian de cămăşi şi de haine decât un brand românesc. Între Bigotti şi Braiconf, prima alegere era Bigotti.

După anul 2000 lucrurile au început să se mai schimbe, noii capitalişti care au trecut de la numele de patron la cel de antreprenor au căutat să fie mai internaţionali având în vedere că eram acaparaţi de globalizare.

Cu toţii am început să apreciem mai mult numele străine: Carrefour, Mega Image dădeau mult mai bine decât magazinele Zanfir, de exemplu.

Zara, H&M, Bershka, Stradivarius, Ikea au intrat mai rapid în vocabularul nostru curent.

Cei care vor să pună pe piaţă o nouă companie, un nou produs, un nou serviciu, care să aspire la poziţia de brand se gândesc în primul rând la un nume internaţional care să poată să fie uşor extins şi în afară, pe alte pieţe, în cazul în care ar fi nevoie.

Pentru primii capitalişti, ieşirea în afară s-a izbit, dincolo de mentalitatea locală şi de un numele românesc pe frontispiciu.

Când Daniel Dines s-a gândit de la început că vrea să facă o firmă internaţională, şi-a ales un nume internaţional – UiPath.

Nici nu spui că acest UiPath, care face furori la nivel internaţional, ajungând cea mai valoroasă companie pornită din România, cu o valoare de 10 miliarde de euro şi cu un potenţial de a ajunge la 20 de miliarde de euro când se va lista pe bursa din America, îşi are istoria într-un apartament din Delea Veche.

Toate start-up-urile din IT trebuie să aibă un nume internaţional de la început dacă vor să fie băgaţi în seamă de potenţialii investitori.

Acum toată lumea te întreabă, când se uită la o afacere, dacă poate fi extinsă uşor, acest lucru însemnând şi un nume internaţional, la nivel global.

România este o piaţă prea mică, la fel cum sunt şi numele care au o semnificaţie românească.

Asta e viaţa globală în care am intrat cu toţii.

Această opinie a apărut prima dată în Business Magazin.