Vasile Săvoiu, BNR: Amintiri şi reflecţii din Banca Naţională (I)

A fost odată... pe 20 septembrie 1990. În jur, resetarea postsovietică deschidea tuturor ferestre de oportunitate şi, cum mutaţia de sistem m-a prins la puţin peste 30 de ani, m-am hotărât şi eu să dau cariera de economist de aulă, de specialist „călit în biblioteci“ pe o pâine instituţională mai concretă. Aşa că nu mi-am luat bilet de întoarcere când am trecut „puntea suspinelor“ - culoarul care despărţea clădirea BNR de Ministerul Finanţelor - angajatorul meu ca cercetător ştiinţific la Institutul de Finanţe, Circulaţie Monetară şi Preţuri, pe atunci un departament-cenuşăreasă în minister (azi e arondat Academiei Române cu prestigiosul nume  „Victor Slăvescu“).

Pe vremea aceea „şoarecele“ (BNR) şi „pisica“ (MF) împărţeau aceeaşi cuşcă  -  clădirile istorice dintre Lipscani şi Doamnei - şi comunicau prin reputata punte-culoar suspendată deasupra monumentalei sălii de ghişee a BNR, care, văzută de sus, de la vreo 10-12 metri înălţime, forfotea cu mare zumzet de agitaţia zecilor de clienţi ai băncii. Acum e doar tăcerea unei fotografii în Muzeul BNR.

Îmi dădea curaj şi onorantul credit profesional de a face parte dintr-un „desant“ de tineri cercetători solicitat colegial institutului de guvernatorul Mugur Isărescu pentru a face din BNR o autentică bancă centrală. Erau la modă, în acel frământat an 1990, forţele de reacţie rapidă, paraşutiştii, cei care defilează mai rar dar pot rezolva situaţii de risc asimetric. În sinea mea, trebuie să fi avut un moment de plutire romantică cât să mă cred unul dintre cei astfel de câţiva.

Acceptasem o misiune fără hartă şi pentru că nu eram singur. În mica echipă formată în august la institut în jurul colegului nostru Emil Ghizari - Ileana Băloiu, Cristian Bichi şi cu mine – se rodaseră şi respectul profesional, şi vesela camaraderie. Întăriri am primit după vreo şase luni: un număr de valoroşi colegi de institut - dar până la urmă, nici cât un pluton - s-au hotărât şi ei pentru o carieră în BNR. Eugen Rădulescu şi Cezar Boţel au rămas îndrăgostiţi de proiect până azi şi îşi valorifică accentuatul profil academic ca decidenţi în operativul băncii.

În BNR, eu am fost de la început încadrat ca director pentru a mă face auzit în prima linie a luptei de remodelare culturală a venerabilei instituţii. Vreun an am convieţuit cu vechea nomenclatură din eşalonul doi al băncii ca o pată de culoare pe doliu. Singurul dintre cei „vechi“ din BNR adaptabil schimbării din punctul de vedere al cunoaşterii profesiunii de bancă s-a dovedit a fi Nicolae Pretorian, fost vicepreşedinte.

Începând cu 1991, au apărut treptat colegi mai tineri şi, împreună, am putut prelua din mers, pe lângă activităţi de prefacere conceptuală (proiectul noii legislaţii bancare), gherila operaţională de zi cu zi a băncii (care înfrunta degradările din economie), precum şi tranziţia tehnic-organizatorică a instituţiei (noua organigramă şi reţea teritorială, transferul funcţiilor comerciale ale „vechiului“ BNR către BCR).

Cum o astfel de revoluţie instituţională nu se poate învăţa după un manual scris dinainte, cred că guvernatorul a mizat corect pe tineri formaţi în cercetarea academică şi anume pe aceea unde era viu fermentul motivant şi adaptiv pe care îl dă minţii numai dorul de carte, lui însuşi binecunoscut ca om de ştiinţă. Iar în cazul tinerilor „finanţişti“ a mai contat şi pornirea lor de a structura dată de respectul nescăzut pentru sistematică specific formării financiar-contabile. Şi mai cred că în selecţie a mai contat ceva, ceva mai rar astăzi: aspiraţia acelor tineri de autodepăşire prin performanţă personală în viziune, valoare şi atitudine (pe atunci, educaţia luată în serios mai producea intelighenţie managerială ce crea pentru proiect, nu pentru orgoliu ori portofel).

Selectând acest contingent de „mecanici finanţişti“ deschişi învăţării din mers la locul de muncă, guver­natorul ştia că inima le va dansa convins şi energic pentru viitorul regăsit al Bătrânei Doamne. Nu vă gândiţi la romantismul din „Marile speranţe“ de Dickens:  ca orice lider dibaci, guvernatorul e un bun „geambaş de oameni“. Oricât de incomozi ar fi pentru ceilalţi (şi eu am fost!), numai indivizii care ştiu, pot şi vor să înveţe din inedit şi atipic fac posibilă creaţiunea a ceva nou şi nemaivăzut. Iar adevărata avuţie a naţiunilor rămâne cunoaşterea strategică acumulată de astfel de indivizi care o servesc.

Dovadă definitivă este reuşita proiectului „BNR - autentică bancă centrală“. Privită şi din interior, şi ca parte a biografiei mele, e o reuşită crucială pentru viabilitatea noii Românii. Este, până azi, singurul proiect naţional „atlantist“ cu rezultat incorturnabil: nu a dat înapoi şi, mergând numai spre vest, a ajuns deja acolo cu performanţa sa urmând fără rabat libertăţile ziditoare ale comunităţii competitive şi democratice în toate aspectele vieţii ce se pot măsura prin monedă.
Şi, rară concreştere, după trei decenii, altoiul Mugur Isărescu e BNR.

Legile bancare din 1991

În ianuarie-februarie 1991, am fost alocat misiunii de asistenţă tehnică de la FMI. Urma să fiu interfaţa BNR cu misiunea venită să recomande măsuri de ameliorare pentru România a modelului monobancar sovietic încă în funcţiune.

Misiunea număra cinci specialişti: doi experţi cooptaţi de la bănci centrale - Hermann Bussers, şeful arbitrajului valutar de la Banca Belgiei, Livio Tornetta din direcţia de politică monetară a Băncii Italiei - şi trei angajaţi ai FMI: norvegianul Tom Nordman (la plecare a făcut gestul neaşteptat de a lăsa băncii masiva staţie de lucru utilizată de misiune pentru care muzeul BNR s-a înfiinţat totuşi prea târziu) şi încă doi - Doug Scott şi Tobias Asser - despre care voi vorbi mai mult.

Cu Scott şi Asser am lucrat nemijlocit urmând să configurăm acţiuni legale şi tehnice pentru trecerea la un sistem bancar cu două paliere: bănci comerciale fără specializare, universale,  şi o bancă „centrală“  fără alţi clienţi decât zisele bănci (şi Trezoreria statului, funcţional asimilabilă unei bănci).

Resetarea moştenirii sovietice nu se putea face decât din „materialul clientului“: BNR urma să fie (re)construită ca bancă a băncilor în centrul sistemului lor de relaţii comerciale, dar fără a le interfera cu o concurenţă neloială, iar băncile de stat ce veneau din trecut trebuia silite legal să-şi abandoneze pieţele de monopol repartizate încă din era stalinistă: agricultură, investiţii industriale, comerţ exterior, economisire şi retail cu populaţia. Destructurarea monopo­lurilor urma să atragă concurenţa, stimulată şi de băncile private pentru cel mai larg spectru de servicii bancare şi de clienţi, incluzând şi persoanele fizice. Acestea se puteau bancariza  după o pauză istorică de peste patru decenii (deşi azi a avea cont în bancă îi pare cetăţeanului ca ceva de la sine înţeles, pe atunci băncile nu aveau permisiunea legală să deschidă conturi în lei persoanelor fizice).

„Marcam“ misiunea de cinci a FMI în patru, inferioritate, evident, nu doar numerică. Cei doi Dragoş (Andrei şi Stănescu) şi George Mucibabici jucau unu la unu cu tehnicienii „pur sânge“, mie îmi reveneau juristul Asser şi Scott, liderul misiunii. Mai făceam schimb de locuri. Pentru noi totul era nou. O avalanşă de cunoştinţe noi din care, la prima trezire, am constatat că nu aveam nici măcar o dactilografă disponibilă în jur pentru a bate la una din rarele maşini mecanice de scris din BNR notele de convorbiri şi recomandările celor doi „străini“. Lucrătorii vechi ai băncii optaseră pentru transferul la BCR, dar continuau să lucreze tot în sediul BNR din strada Lipscani. Clădirea din Doamnei era „ocupată“ (din 1948) de Ministerul Finanţelor, care nu se mai termina de mutat în actualul sediul din Piaţa Constituţiei.

Pe lângă lipsa spaţiului de birouri pentru personalul BNR în propria casă, cei pe picior de plecare creau un efect de „comunalkă“ saturată, se afirmau ca fiind de neînlocuit printr-o vânzoleală de nedescris pe culoare şi mimând surprinderea când intrau fără să bată la uşă în biroul unde adăpostisem misiunea. Mai târziu am aflat că aceşti supravieţuitori de profesie se temeau că aceşti   „agenţi americani“ făceau liste de epurare a cadrelor de nădejde ale BNR. Iar cadrele hotărăsc totul cu condiţia să afle din timp, nu-i aşa? În cele din urmă, Emil Ghizari ne-a primit în biroul lui „pentru liniştea noastră“.

Aveam mare nevoie. Cei doi „misionari“ repartizaţi mie s-au dovedit a munci cât zece, de mi se strâmbaseră scrisul şi gura din română în engleză şi retur. Îi voi prezenta şi le voi prezenta în continuare munca.

O vizită pe ruinele BNR la 1991

Şeful misiunii de asistenţă tehnică pe care BNR o solicitase la FMI în calitate de membru cu stagiu (din 1973) era texanul Douglas A. Scott, economist şi director adjunct la departamentul Bănci Centrale din această organizaţie internaţională pe care membrii, odată intraţi, o critică dar nu o părăsesc. Era însoţit de juristul olandez „TMC“ Asser, cooptat de FMI de la firma seculară din Amsterdam a familiei sale.

Scott trebuia să facă analiza-diagnostic a situaţiei şi resurselor existente în BNR după ce BCR îi prelua operaţiile bancare şi clientela anterioară, odată cu o mare parte a reţelei de sucursale şi agenţii din oraşele ţării.

Urmare a analizei sale, acest Quiet American înalt peste medie şi mereu la cămaşă albă (semăna cu Gregory Peck în Vacanţă la Roma) trebuia să propună o tranziţie funcţională de la sistemul monobancar moştenit la cel ierarhizat pe două niveluri.
Prima problemă a acestui edificiu era chiar BNR, o piatră unghiulară uitată din 1946 într-un colţ de şantier.

Bancă selecţionată de stat ca unic mandatar să-i emită moneda se mai văzuse în istoria modernă a României (din 1880, aceasta a fost BNR). Însă nu şi o bancă împuternicită de mandant prin lege cu menţinerea stabilităţii valorii monedei sale după ce a fost emisă. În premieră, pentru a preveni şi administra riscuri de depreciere a monedei „sale“ pe parcursul circulaţiei ei, BNR urma să devină şi agent al statului participant activ şi neprotejat de risc la jocul cererii şi ofertei leului pe piaţa interbancară.   
Modelul ţintit de Scott mai însemna o nouă şi nemaivăzută cedare de suveranitate în favoarea BNR. Auto­rita­tea mandatarului emitent se extin­dea adânc în teritoriul executivului mandant: BNR urma să preia de la guvern activităţi de interes public pre­cum reglementarea şi supravegherea comer­ţului bancar sau operarea infrastruc­turilor critice ale pieţelor financiare naţionale. Devenea ceea ce Constituţia României a încadrat ulterior drept  autoritate publică autonomă împuter­nicită să emită acte administrative.

A doua problemă era sterilizarea monopolurilor create de stat după 1948 în favoarea băncilor sale specializate pentru a crea şansele egale inerente competiţiei pe o piaţă în formare. Băncile de stat existente trebuia denişate şi resetate ca bănci „bune la toate“, comercianţi cu depozite, credite si transferuri băneşti puşi în condiţii egale de risc operaţional cu bancherii privaţi.

Nici establishmentul din MF, nici acela „îngânător“ din băncile de stat nu erau împăcate cu destrămarea statu quo-ului prin crearea unei pieţe bancare reale şi a unui complet nou BNR ca centru unic de decizie monetară autonom de cel fiscal-bugetar şi reglator al exceselor acestuia (Trezoreria statului controlată de MF). BNR - „şoarecele“ de ieri - se transforma, sub ochii „pisicii“ credincioase guvernului (MF), într-un „câine de pază“ având de stăpân doar moneda.

E necesară puţină istorie pentru a înţelege cât de departe se afla BNR în 1991 de această ţintă crucială pentru a deschide ţării pieţe funcţionale (monetizate) universal compatibile.

Ce era de eliminat, de adăugat, de păstrat în acel BNR pe care Scott îl vizita cu ochiul expertului în bănci centrale autentice? Şi cum: prin migrare, restructurare, prin construirea de nou?

Voi începe cu sfârşitul, cu epilogul vizitei lui Scott: el a intrat în BNR ca pragmatic, convins că va găsi măcar ceva ce să nu fie de reparat şi la care să poată adăuga ori construi pas cu pas, văzând şi făcând, cu binişorul etc, adică în maniera societăţilor aşezate şi cu raţiunea neadormită de unde venea. Acelaşi Scott plecat acasă din BNR altul, revoluţionar convins.

Zi de zi, timp de o lună în care nu am avut sâmbete şi duminici, eu am fost martor la această radicalizare. Ba am şi încurajat-o. M-a sprijinit chiar Asser.

Avea un fel de a spune din senin parabole în timp ce făceam câteşitrei paşi noaptea, pe străzile pustii în drumul de la BNR spre Intercontinental.

Către mine: „Ştii, a doua zi după război, noi am vopsit în Rotterdam toate faţadele în culori vii; ba chiar şi ruinele de la bombardamente, ca să nu facă prea mult contrast până le vine rândul să fie demolate. Apoi flori, puneam peste tot  flori colorate... să înţeleagă oamenii că totul s-a terminat, să aibă inimă pentru viaţa care începe“.

Apoi către Scott: „Doug, să-i spui guvernatorului să pună jardiniere cu multe flori pe lateralele scării. Şi în nişele de la extremitatea faţadei să pună. Oamenii ăştia au dreptul la un nou început“. Cu parabola lui, bătrânul Asser voia să dea de înţeles că e pentru înnoirea radicală, pentru ruperea completă de tot trecutul instituţiilor, infrastructurilor, instrumentelor şi culturii bancare româneşti, mai mult sau mai puţin îndepărtat.

Analiza-diagnostic a lui Scott

Din istorie, Scott avea de analizat „două BNR-uri“, niciuna bancă centrală ca în prezent.

1. Mai vechiul BNR îndeplinise între 1880 şi 1946 funcţiile unei bănci de emisiune şi ale unei bănci comerciale universale pentru mari clienţi, în primul rând statul. Era o societate pe acţiuni deţinute privat  privilegiată de statul român prin acordarea monopolului de a fabrica şi circula moneda naţională (funcţia de emisiune) şi prin preempţiunea la acordarea de credite în lei guvernului. Această funcţie de bancher al statului includea şi intermedierea împrumuturilor publice externe. BNR avea şi propriii clienţi de drept privat - celelalte bănci, unele mari societăţi româneşti şi chiar persoane fizice -  cărora le acorda numerar prin cumpărarea cu discount (scontare, rescontare) a hârtiilor de valoare sau preluarea de alte gajuri fiduciare (funcţia de împrumutător de ultimă instanţă). De asemenea, acea BNR antebelică prelua spre valorificare depozite în numerar de valori mari în lei sau valute mai puternice. Însă nu asumase vreodată funcţii de bancă centrală în înţelesul modelului „complet“ promovat de Scott, precum acelea de centru de decontare finală, autorizare, reglementare şi  supraveghere a băncilor sau a infrastructurilor financiare critice.

2.Mai noul BNR, cel de după etatizarea din 1946, încă supravieţuitor în 1991 sub ochii lui Scott (desprinderea BCR era în plină desfăşurare), era parte din sistemul monobancar de inspiraţie sovietică. Redenumită până în 1966 Banca de Stat (cuvântul „Naţională“ deranja), BNR a fost redusă la rolul de casierie a Ministerului Finanţelor. Reţeaua de sucursale şi agenţii teritoriale s-a extins, practic, în toate localităţile cu statut de oraş mai răsărit (aproape 100) pentru a putea menţine conturile curente în lei ale tuturor întreprinderilor şi instituţiilor de stat. BNR le finanţa salariile şi alte cheltuieli curente practic indiferent de capacitatea lor de rambursare şi fără risc comercial.  Neputând fi titulari de conturi curente în lei,  persoanele fizice îşi plăteau tranzacţiile doar cu monedă efectivă.

Citiţi continuarea în numărul de săptamâna viitoare Din funcţiile „istorice“ care făcuseră din ea banca-lider din economia naţională, BNR nu mai avea după 1946 decât un monopol pe circulaţia numerarului. Din funcţia de emisiune îi rămăsese doar tipărirea bancnotelor pe care, între 1948 şi 1966, era înscris în clar emitentul real - Ministerul Finanţelor.

După exproprierile din 1948 - 1952, creditarea persoanelor fizice a devenit monopolul CEC, iar a celor juridice a fost repartizată între o unică „Bancă Agricolă“ şi o unică bancă de dezvoltare în celelalte ramuri („Banca de Investiţii“). Toate operaţiile bancare şi de casierie cu valută au devenit monopolul BRCE (care a sfârşit ca Bancorex).

Prin generalizarea proprietăţii de stat, orice hârtie de valoare, inclusiv efectele cambiale în lei, au ieşit din uzul  bancar, iar funcţiile antebelice ale BNR de împrumutător de ultimă instanţă şi cea de bancher al statului s-au disipat în contabilitatea Ministerului de Finanţe, operatorul de fapt al tuturor băncilor româneşti.

Se poate spune că toate cele cinci bănci (incluzând BNR) erau departamente monetare şi de creditare fără risc formal ale uneia singure, de stat şi având client statul, o monobancă. Specializate pe grupuri de clienţi şi/sau operaţii, toate aceste departamente emiteau monedă naţională, unele îşi puteau deconta creanţele bilateral şi nici măcar emitentul monedei, nefiind centru unic de decontare finală într-o economie practic închisă, nu avea cum să cunoască (decât statistic) masa monetară. La urma urmei, nici nu avea motiv câtă vreme singurul rol recunoscut în epocă monedei era doar acela de a  se adapta directivelor parti­dul-stat, iar povara inflaţiei generate de abuzul din tipografia de flyere a BNR se distribuia la populaţie prin preţuri administrate.

Pentru mica istorie - cea mai adevărată - ar mai fi de consemnat că Scott a fost cel care a insistat ca o bună parte a analizei-diagnostic să se desfăşoare prin interviuri cu vechii directori din BNR (Nicu Cinteză şi cu mine eram, la acea dată, singurii „noi“). Cred că tocmai aceste întrevederi l-au convins pe Scott cât de ireductibil conservatoare era cultura de întreprindere în BNR la începutul lui 1991. Nu ar fi fost o resursă care să susţină vreo schimbare. I-a devenit evident că puţini decidenţi voiau sau puteau să îşi descrie sintetic şi integrat munca, chiar în limba maternă. Unii nu puteau nicicum vedea pădurea din cauza copacilor şi se camuflau într-un frunziş mişcător de citate din cele mai încifrate reglementări interne; mai erau şi cei care mă trăgeau deoparte şi mă întrebau: „Tovarăşe, dar avem noi voie oare să spunem toate acestea americanilor?“.

Reieşea că nu toată lumea îi aşteptase pe aviatorii democraţiei. Unii intervievaţi se autocenzurau vădit, chiar se ridicau în timpul discuţiei, se scuzau cu vreun moft şi se duceau să îşi ceară aprobare, ori să primească orientări înainte de a da un răspuns timorat, absurd ori din care eu nu aveam ce traduce plauzibil în limba engleză. Chiar şi în afara acestor incidente - al căror ridicol era abundent tratat cu umor de hâtrul Asser la platoul de sandvişuri de seară -, principala frână în dialogul cultural era de natură obiectivă: jargonul financiar-bancar românesc nu evoluase mai deloc din era sovietizării, se legitima încă ideologic (stratifica narcisiac mai multe limbi de lemn) iar pentru o înţelegere şi traducere în engleza universală a pieţelor era necesar un dicţionar ce nu putea apărea în timp util pentru scopurile binevoitoarei misiuni tehnice a FMI, sosită la Bucureşti strict pentru 30 de zile cu biletele de retur în buzunar.

Timpul trecea, pentru Scott fiecare oră devenise imperativă. În cele din urmă, el ne-a propus să pornim de la zero. Nu vom proceda la a transforma BNR-urile din trecut.  Nu era de restaurat nici mai vechiul BNR din 1880-1946, nici de schimbat  „pe ici pe colo şi anume în părţile esenţiale“ mai noul BNR, cel de sub ochii noştri, supravieţuitor din 1946.

După separarea BCR ca bancă comercială universală (deschisă tuturor categoriilor de clienţi şi operaţii), BNR va trebui întemeiată ca bancă centrală.

Nodul gordian a fost tăiat: în loc să ajustăm cadrul juridic şi să îl corectăm pe cel operaţional al momentului, vom crea împreună un text întemeietor, fără precedent în dreptul românesc.

Prima bancă centrală a României pe hârtie

Statutul BNR ca bancă centrală a României s-a născut pe hârtie ca Minerva, atâta doar că Zeus nu a fost doar unul, ci minimum doi. Pe lângă Scott, un frumos părinte i-a fost Tobias Michael Carell Asser. Se recomanda tuturor „TMC“ şi cred că provenea din reputata familie de jurişti olandezi care l-a dat pe laureatul cu acelaşi nume al premiului Nobel pentru pace din 1911 .

în lipsa unei fotografii - pe vremea aceea un aparat foto era cu rolă de peliculă şi îţi putea rupe buzunarul - voi spune că acest bunic robust avea o eleganţă de detaliu în limbaj şi în vestimentaţie imposibil de ignorat iar mustaţa lui ca neaua stătea mereu pe un zâmbet dezarmant. Un Poirot sportiv.

Iniţial, misiunea lui era să asiste juriştii BNR la redactarea cadrului legislativ necesar conversiei trecutului bancar din 1946-1991 în modelul sistemului bancar cu două nivele.

Am arătat cum Scott a renunţat la valorificarea oricărui trecut ori prezent al BNR. Din mers,misiunea lui Asser s-a modificat: prin comparaţii internaţionale, el trebuia să inspire juriştilor din BNR un text întemeietor pentru legiferarea de la zero a infrastructurii de bază a noii economii monetare româneşti.

Juriştii din BNR s-au recuzat însă colaborării  pe motivul simpluţ că dreptul românesc e din specia celui civil iar modelele de legi pe care Asser începuse să le prezinte sunt din ţări unde se aplică dreptul comun. şi aşa s-a ajuns la situaţia că proiectele de legi pentru bănci şi BNR au fost făcute de economişti.

Pentru început, Guvernatorul, Emil Ghizari şi cu mine am fost aduşi la zi de către Asser cu legile similare adoptate deja în alte ţări în contextul lor juridic şi, mai ales, politic local. Independenţa băncii centrale nu fusese acceptată uşor niciunde nici de politicieni, nici de birocraţi chiar în democraţiile mature. Era deseori diabolizată de opozanţii ei conspiraţionişti ca ambasadă a guvernului mondial, etc.

După această prezentare, Guvernatorul a validat abordarea lui Scott de a crea BNR „de nou“ afirmând că în România se poate mobiliza suficientă voinţă politică pentru o rupere definitivă cu trecutul în domeniul bancar.

Apoi, în ultimele şapte zile de şedere ale Misiunii FMI, eu am rămas cu Asser să redactăm proiectele legislative articol cu articol în engleză. Timpul s-a dovedit stânjenitor de scurt şi Scott a decis salutar: „Uite cum vom face, Vasile şi cu mine vom schiţa redactarea articolelor cheie privitoare la funcţiile de bancă centrală. Restul rămâne treaba lui Asser: raporturile cu puterile statului, alegerea CA, autorizarea şi supravegherea prudenţială a băncilor, privilegiile şi imunităţile garantoare ale autonomiei, sistemele de control şi echilibrare, repartizarea profitului, etc. La plecare, Asser o să vă lase un documentar despre cum se fac toate astea în ţările coerente (fără supărare, mi-a plăcut diplomaţia texană a exprimării!). Voi vă alegeţi varianta convenabilă şi o inseraţi între articolele la care vom lucra cu Vasile şi care n-ar trebui să lipsească din textul legii voastre“.

în zilele rămase până la plecarea Misiunii (cei trei angajaţi ai FMI erau aşteptaţi la Beijing pentru o modernizare declarată a Băncii Chinei), eu am lucrat cu Scott articole de lege care transpuneau un model ideal de bancă centrală. Unele fuseseră realizate doar parţial chiar pe pieţele monetare mari: sătule de crizele de după 1973 care reverberau în sistemul monetar tot mai integrat transfrontalier, guvernele occidentale au optat pentru dereglementare masivă în sectorul financiar de prin 1985.  în acest context, executivul a  început să-i cedeze băncii de emisiune un plus de competenţe şi imunităţi legale cu speranţa secretă că îsi va modula autonomia acordată şi va funcţiona ca „ministerul banilor“ cu beneficii, fie şi indirecte pentru executiv. Ulterior, crizele datoriei publice au amputat sau au dus la interzicerea funcţiei istorice a băncii de emisiune de bancher (creditor) al statului.

Scott m-a avertizat că, hotărându-ne la o abordare de sus în jos şi chiar beneficiind pe plan local de poziţia de forţă a unui despot luminat,  lucrăm totuşi „la un sistem bancar A4“, existent mai mult pe hârtie şi neimplementat ori „neverificat în luptă“ chiar la Banca Franţei, a Italiei sau a Germaniei (aceste bănci „clasice“ de emisiune aveau să aştepte Tratatul de la Maastricht ca să se reseteze ca bănci centrale, finalizând acest proces abia în preajma introducerii euro). „ţineţi-vă de modelul ăsta. Azi pare puţin înaintea vremii lui, dar ăsta e viitorul. şi asta e, paradoxal, şansa voastră. Nici nu ştiţi ce fericiţi sunteţi că nu aveţi ce uita! Totul e să negociaţi cu politicienii voştri totul sau nimic privitor la pachetul tehnic de funcţii de bancă centrală. Dacă nu vă acceptă măcar una, exercitarea celor rămase va fi un fiasco“.

Structura acestui model - pe care, viribus unitis,  am transpus-o şi în legea română - a fost următoarea:

1-  Banca de emisiune existentă cu istorică notorietate revenea la denumirea de până în 1946 - Banca Naţională a României – şi va cumula trei mandate publice:

a) - mandatul existent de unică bancă de emisiune care fabrică, creează în cont şi circulă o monedă fiduciară în numele şi pentru contul statului român (leul);

b) - mandatul operaţional macroconomic de a fi centrul unic şi independent care conduce politica monetară a ţării printr-un instrumentar de conduite şi acţiuni normate; conduitele BNR duc la crearea de aşteptări de preţ al creditului şi al schimbului valutar iar acţiunile întreprinse modifică efectiv patrimoniul BNR prin vânzare şi cumpărare de lei şi valută aflată în circulaţie la principalii deţinători de pe piaţă (băncile comerciale); monedele se vor tranzacţiona ca atare sau instrumentate ca valori mobiliare (contracte standard) pe termen scurt dedicate profesioniştilor pieţei monetare, băncile comerciale autorizate; piaţa e deschisă participării BNR în condiţii egale de risc operaţional; BNR mai poate ajusta oferta de monedă în circulaţie şi prin preluarea de depozite remunerate atractiv, fie obligatorii (cu titlul de rezervă minimă garantoare), fie voluntare ; toate acest comerţ al BNR cu promisiuni şi depozite va fi de interes public (se face în interesul stabilităţii sistemice a monedei naţionale), aşa că eventualele pierderi băneşti ale BNR în exercitarea mandatului comercial încredinţat ei de stat nu i se pot imputa;

c) mandatul administrativ conferea BNR monopolul autorizării şi supravegherii prudenţiale a băncilor (comercianţii cu depozite şi servicii de plăţi denumerarizate prin cont curent).

    2 - în exercitarea mandatelor publice antemenţionate, legea va interzice formal amestecul puterii executive; guvernul îşi pierdea influenţa directă de secole asupra monedei („tiparniţa“); se crea o autoritate monetară activă unică în stat, un centru de putere macroeconomică apt să tempereze cu cea mai largă autonomie operativă excesele grupărilor politice la putere, mereu grăbite să livreze cu orice preţ beneficii motivante pentru sine şi pentru electoratul lor.

Prin acest cumul de mandate publice, semi-banca de emisiune care era BNR în 1991 era întemeiată „de nou, dar nu din nimic“ ca prima bancă centrală în România prin aceea că:

i) în plan operaţional, „noul“ BNR :

- este unică bancă a băncilor, creditorul lor central, singura bancă aptă ,în ultimă instanţă, să le poate împrumuta lei, deoarece deţine nu doar lei din depozite pe care le atrage de la bănci, ci poate crea/emite leii necesari suplimentar;

- este agentul final de decontare a obligaţiilor băneşti create în moneda pe care o emite, cu alte cuvinte, este nivelul creator şi guvernator al monedei sale într-un sistem bancar cu două nivele;

- este centrul de stabilizare macroeconomică prin acţiune („politica“) monetară ce ţinteşte stabilitatea valorii monedei fiduciare pe care a emis-o pe parcursul utilizării sale (exprimată ca stabilitate a preţurilor, a pieţelor financiare,etc la interferenţa altor politici macroeconomice aflate în controlul executivului);

ii) în plan administrativ, „noul“- BNR:

- este centrul de decizie în autorizarea şi supravegherea prudenţială a băncilor şi altor comercianţi cu bani cărora le deschide conturi în evidenţele sale;

- este unic emitent de acte administrative opozabile băncilor şi altor instituţii de credit;

Cel mai dificil de păstrat în pachetul funcţiilor de bancă centrală la promovarea şi negocierea proiectului Statutului BNR s-a dovedit a fi politica monetară. Tipic românesc, mai mult cuvintele decât conceptul.

Politica monetară - lung prilej de vorbe şi de ipoteze

Ca unei autentice bănci centrale, BNR îi era desemnat în proiectul de lege monopolul asupra politicii monetare a ţării. Intuiam efectul de bomboană cedată ce va irita clasa politică rămasă inerţial autoritaristă. Noii revoluţionari de profesie nu scăpaseră de Ceauşescu decât pentru a-l reproduce cât mai mult, disimulat în cât de mic şi de nimic. Am descoperit că nu fondul problemelor monetare îi obosea pe aleşii poporului. La dezbaterea proiectului de Statut al BNR din comisia de buget-finanţe, deputatul Dumitru Petru Pop de la PUNR (sau PRM?) a izbucnit : „Poftim, acum şi BNR vrea să se apuce de politică! dar n-avem, domnule, guvern, partide?“

Politică monetară... Denumire impresionantă într-o ţară cu sechele ideologice în alb-negru.

Pentru cine o citeşte, legea BNR îi reglementează „politica“ monetară strict ca pe un instrumentar tehnic anti-inflaţionist, ne-ideologic. Recunosc că, în graba calamitată a acelor zile, eu sunt cel care a transpus monetary policy ca „politică...“. Nu bănuiam impactul: termenul era cât pe ce să fie cuiul lui Pepelea la negocierea cu aleşii poporului geloşi pe atentatul la singura lor meserie. Ca să evit lezmajestatea, puteam să zic „acţiuni/măsuri (privilegiate) în domeniul monetar“, „instrumente (rezervate) de ajustare monetară“ sau, mai devălmaş, „operaţii monetare“.

E evident că termenul englez policy acoperă o semantică vădit mai complexă putând desemna şi „mod de conduită“ ori „comportament  interesat“. Dar în româneşte, „politică“ traduce nu atât  policy, cât politics adică premeditarea şi/sau faptele luptei pentru guvernare într-o comunitate. Să fi avut mai uşor câştig de cauză în faţa contemporanilor din Parlament cu o formulare alternativă ca: „BNR îşi hotărăşte şi îşi conduce propriile comportamente şi tranzacţii pe piaţa interbancară“?

Cert e că, din 1991, monetary policy s-a încetăţenit în vocabularul juridic şi jargonul românesc al profesiunii bancare ca „politică“ (monetară), cu toate că ,pentru români, politică nu a încetat să evoce acţiune subiectivă dacă nu chiar subversiune, ocult.
Cu cine şi pentru a dobândi ce putere în stat se luptă BNR când îşi face politica ei? Raţional, acesta e, desigur, un non-subiect: BNR nu luptă cu guvernul ci, apărând preţul corect al monedei care îi măsoară executivului performanţa livrării de prosperitate economică electoratului, acţionează ca un corector macroeconomic în interesul general şi pe termen lung al naţiunii.

Preţul monedei nu trebuie manipulat de guvernele efemere; ele trebuie descurajate să mute pe furiş bornele kilometrice pentru a crea iluzia călătorului că va ajunge cu mai puţin efort propriu la destinaţia promisă. Politicienii au încă tendinţa să creadă că, dacă învârtesc limbile ceasului, stăpânesc timpul - principala resursă de referinţă în toate sistemele economice cunoscute.

La români, „politica“ a rămas,aşadar, „politicianism“, un joc cu ponos pentru electorat, o manifestare publică sincer dispreţuită: chiar după trei decenii de şanse date democraţiei şi de oportunităţi oferite de ea, politica e conotată la noi peiorativ şi ca mod de conduită (superficialitate, egoism, prefăcătorie), şi ca bătălie pentru puterea publică (e o competiţie neruşinată pentru foloase necuvenite); în 1991 însă, românilor le era nu lehamite, ci „doar“ frică de „politică“.

Am tot încercat în comisia parlamentară să explic: termenul  „politică monetară“ nu se referă la puterea politică, nici la puterea - infinit mai mare - de a hotărî regulile pieţei în afara jocului cererii şi ofertei, ci se referă doar la mijloace, instrumente şi practici exersate de autorităţile centrale de stat pentru a lupta împotriva inflaţiei, împotriva scăderii preţului monedei naţionale pe piaţa hotărâtoare pentru formarea lui, cea interbancară.

Vocaţia oricărei bănci de emisiune e  aceea de a păstra cât mai stabilă, cât mai de încredere la deţinere şi utilizare moneda emisă pe timpul circulaţiei sale, tocmai din cauză că moneda e fiduciară, valoarea ei e impusă şi trebuie susţinută din afară de statul emitent. Cu timpul, vocaţia a fost legiferată ca misiune macroeconomică şi banca de emisiune a devenit şi autoritate monetară întrucât putea converti activ aur şi valută. Odată cu admiterea în portofoliul autorităţii monetare de valori mobiliare tranzacţionabile pe piaţa monetară putem vorbi de bancă centrală. Din acest motiv, politică monetară şi bancă centrală sunt inseparabile, biunivoce, aproape sinonime.

Misiunea Scott-Asser lăsa proiecţia unui BNR cu toate etapele de evoluţie istorică descrise mai sus arse, gata să devină pentru România prima bancă centrală autentică având meniul de funcţii complet şi „la zi“ apt să susţină chiar pieţele mature. Textul rezultat după ce am mai dialogat de câteva ori cu cei doi pe fax descria o revoluţie reală, deloc „cu binişorul“.  Azi ne putem mândri desigur în clubul băncilor centrale europene că am legiferat-o pe a României înainte de Tratatul de la Maastricht care a impus modelul.

Mai rămânea însă ca Guvernatorul să convingă întortocheata lume politică a momentului că pachetul legilor bancare trebuie adoptat urgent. Deşi ca partid aproape stat, FSN-ul domina copios în toate structurile de putere, se apropia şi el de o cumpănă a apelor şi nu se grăbea într-atâta spre capitalism pentru a legifera de mâine fundamentul unei economii de piaţă monetizate.

şi pe vremea aceea , România era ţara lui „nu se poate, dar trebuie!“. Votul în Parlament e proba discretei reuşite din care Guvernatorul a făcut un stil şi un reper neegalat în politica românească.

în Parlament

Pe la jumătatea lui martie 1991, proiectele erau finisate şi legile bancare şi-au început odiseea avizelor ministeriale.

Funcţiona guvernul Petre Roman II.

Viceguvernatorul Emil Ghizari şi-a luat sarcina dificilă de a convinge Ministerul Finanţelor, care trebuia să fie şi promotorul proiectelor (BNR nu are iniţiativă legislativă). Mai precis, trebuia convins ministrul Theodor Stolojan, fostul nostru coleg. Atâta doar că el se cantonase în ideea că Institutul nostru, recent plecat din subordinea lui, dăduse tonul plecărilor de cadre tinere care îi depopulau ministerul. Degeaba i-am arătat că în BNR au ajuns doar patru oameni din toţi tinerii care părăsiseră Finanţele, prin natura lui un minister dominat în bloc de generaţia părinţilor noştri (şi el era o excepţie). Probabil că ne considera totuşi dezertori şi, ca să nu plecăm fără o lecţie, ne-a dat pe mâna acelei generaţii care a făcut rânduri-rânduri de observaţii la proiectele noastre până când le-au „sterilizat“ de tot. Mai aveau o tehnică: la fiecare întâlnire de lucru cu noi (îl însoţeam pe Ghizari) apăreau alte feţe vorbitoare cărora trebuia să le explicăm de la zero ce e o bancă centrală.

După vreo zece zile de luat de la capăt, am schimbat tactica. în loc de „trebuie“ - Guvernatorul era sunat zilnic de viceprim-ministrul Adrian Severin - am dat-o pe „e urgent!“ Am avut succes cu acest ...adevăr. L-am făcut responsabil în faţă pentru amânare pe ministrul Stolojan apoi l-am adus în terenul lui de joc : rezerva valutară. Pe vremea aceea, gestiunea ei era încă la direcţia valutară a Ministerul Finanţelor pe care chiar ministrul o condusese până nu demult.

Am început să recităm din Apocalipsă. Economia planificată decăzuse, iniţiativa privată se răspândea în masă (legea 31 din noiembrie 1990) şi  România nu avea încă pieţe semnificative pentru economisire şi credit; toţi defulau spre consum şi suprasolicitau proto-piaţa valutară (de fapt bişniţa tolerată cu valută) singura care mergea, dar sălbatic şi, în curând, de nestăpânit. Nu poate intra cămila (capitalismul) prin urechile acului („piaţa“ valutară)  cât  băncile erau controlate de un guvern sărac iar statul şi întreprinderile sale îşi interziceau şi visele despre capitalizarea prin obligaţiuni. Apariţia urgentă a băncilor universale - pledam noi - ar fi fost un debuşeu pentru iminenta criză valutară care ar fi devastat rezerva şi ar fi prăbuşit cursul leului de care începuseră să-şi lege destinul atâţia mici campioni ai acumulării primitive de capital.

Guvernatorul şi-a păstrat ultimul cuvânt şi i-a zis ministrului ceva de genul: „vezi, nu cred că ai un partener mai bun ca BNR pentru ceea ce urmează“. Theodor Stolojan ştia că situaţia prezentată e obiectivă şi preocupat să împartă cu cineva un eventual macro-eşec valutar, a semnat ca iniţiator expunerea de motive a pachetului de legi bancare.

Cu Ministerul Justiţiei a fost mai operativ. în faza lui „nu se poate“, consilierii ministrului Victor Babiuc mă gratulau cu echivocul calificativ „neobişnuită lege, neobişnuită redactare“. în cele din urmă, am cuplat faza „trebuie“ şi consilierii au primit ce aşteptau: un telefon de la ministru care se interesa ce nu-i în regulă. Ei :“Vedeţi, tehnica legislativă...parcă n-ar avea jurişti acolo...“ Ministrul: „ Au,dragă! Dar nu sunt mai deştepţi ca voi. încadraţi-i voi în tehnica legislativă, dar întrebaţi mereu la BNR să nu cumva să vă atingeţi de conţinut. şi mâine dimineaţă - pe birou meu, la semnat!“. Am petrecut o seară de neuitat –dar cu folos - prizonier de vorbe la Ministerul Justiţiei.

La Parlament, deşi bicameral deja, funcţiona doar comisia de buget-finanţe a Adunării Deputaţilor. La audierile comisiei pentru avizarea proiectelor noastre de legi, l-am însoţit pe Viceguvernatorul Ghizari. Apatia celor prezenţi mi-a lăsat impresia că nu citiseră proiectele. Remarca singulară „Poftim, acum şi BNR vrea să se apuce de politică!“ despre care am relatat, nefiind o interpelare, nu a primit răspuns. După vreo jumătate de oră, membrii comisiei ne-au întrerupt prezentarea pentru a intra într-o pauză sau într-o altă activitate urgentă şi nu s-au mai întors în mica sală de reuniune. Singur profesorul Ioan Bogdan a revenit pentru a-şi lua rămas bun şi ne-a spus: „Aveţi aviz favorabil. Acum pregătiţi-vă de groapa cu lei!“

Desigur, voia să spună să fim gata pentru dezbaterea în plen. Hemiciclul vechiului palat al Parlamentului (azi retrocedat Patriarhiei) avea într-adevăr, dimensiuni de arenă în care orice era permis gladiatorilor în lupta corp la corp pentru cuvânt şi capacitarea atenţiei sălii: din trei paşi şi-o săritură, politicianul versat şi sprinten putea fi la tribună.

Guvernatorul a avut încrederea să mă mandateze pe mine să prezint  şi să susţin în plen în numele BNR, de la tribuna Parlamentului, în seara târzie de 29 martie 1991, proiectele Legilor care au devenit nr. 33 privind activitatea bancară şi nr. 34 privind Statutul BNR intrate în vigoare pe 3 aprilie 1991.

Nu am avut parte de interpelări ori amendamente în plen, am răspuns doar la întrebări de clarificare dintre care îmi amintesc doar una mai deosebită, cred că de la Marcel-Toader Vaida (a pus mai multe, deşi ar fi avut ocazia în comisia de buget-finanţe): „dar de ce nu puteţi primi în gaj sau în tezaur pietre preţioase?“ Am răspuns că, spre deosebire de perioada antebelică, azi funcţionează standarde de lichiditate pentru activele bancabile pornind de la fungibilitatea acestora. Acelaşi carat de diamant poate să se refere la brut sau prelucrat, apoi la o piatră cu o greutate şi un grad de culoare Wesselton individuale, etc. Iată deja patru criterii care reclamă evaluarea din partea unui subiect uman, oricând contestabilă de către altul. Un activ care nu vorbeşte despre valoarea lui pe o singură voce - ca aurul monetar care se divide în grame şi rămâne egal cu sine - are nevoie de un muritor ca să-l evalueze. Pe scurt, ar însemna ca băncile să intre în concurenţă cu magazinele de antichităţi ori să devină case de amanet pentru bijuterii de familie.

Mai are omul şi noroc: aia cu „Wesselton“ o datorez unei scurte burse Erasmus care m-a făcut turist şi într-o „fabrică“ de diamante din  Amsterdam. După primele răspunsuri la întrebări, cred că devenisem un interlocutor prizat, exotic. Eram rugat din sală să mai comentez o noţiune, să mai interpretez o formulare...pe scurt, să mai spun o poveste „cu bănci“... până când Dan Marţian, preşedintele Adunării, a rupt vraja: „Stimaţi colegi, e târziu. Dacă nu mai aveţi întrebări pentru reprezentantul BNR, să trecem la vot. Pe dânsul o să-l mai puteţi auzi pe aici...în fond, noi îi controlăm.“

Legile au fost adoptate, cred, în unanimitate.