Adrian Vasilescu, BNR: „Noua normalitate“ sub zodia primei crize globale din istorie

Autor: Adrian Vasilescu 23.12.2020

Întotdeauna, după crize, a urmat o „nouă normalitate“, în care amprenta turbulenţelor a apăsat puternic. Benefic sau nociv. Cum, de altfel, însuşi  boomul ce a premers crizele a fost declanşator ori de câte ori au fost sfidate (din ignoranţă sau din aroganţă) legităţile economice.

Criza din 1907, pornită din Statele Unite şi răspândită în alte câteva zone, a venit atunci cu un mesaj stringent. Secolul XX, care abia începuse, şi care avea să fie denumit „Secolul Americii“,  prindea pe picior greşit această mare ţară a lumii, care urma să devină ordonator  al vieţii internaţionale.

Următoarea criză, izbucnită în toamna lui 1929, ce avea să dureze patru ani, şi-a avut cauzele în alte două mari erori ale societăţii americane. Prima: într-o economie ce mergea bine, lăcomia a pus stăpânire pe o masă critică a societăţii, ademenită de visul îmbogăţirii la bursă. A fost o adevărată nebunie, o bulă speculativă ce a făcut explozie în octombrie 1929, sărăcind dintr-o dată milioane de oameni. A doua: gafa autorităţilor americane, care au sperat – potrivit unei concepţii în vogă atunci – că pieţele se vor descurca singure.

În anii premergători crizei ce avea să izbucnească în primul deceniu al secolului XXI, un alt vis, născut în universităţile americane, avea să înflăcăreze lumea afacerilor. Acela că trăim vremuri noi, ciclurile economice vor avea o altă curgere, aşa că lumea se pregăteşte pentru un lung timp de nesfârşit boom. O aroganţă pedepsită cumplit cu o criză care a venit să schimbe lumea.

Criza actuală n-o aştepta nimeni. Şi nici nu a venit ca urmare a unor erori economice. Un virus a atacat planeta, răspândind boală şi moarte. Şi asa, dintr-odată, ne-am trezit într-o triplă criză: a sănătăţii publice, a economiei şi a vieţii sociale. Şi cu regretul, resimţit mai cu seamă de societatea românească, resimţit dureros, că am ignorat o lecţie desprinsă din criza trecută: aceea că, în vremuri bune, este înţelept să faci provizii pentru vremuri rele!

Deceniul de care ne vom despărţi peste câteva zile a pus pe masa istoriei dovada. Ne amintim bine că începuse promiţător, în 2011, după prima mare criză a celui de-al treilea mileniu. Nouă ani de boom, ignorând politicile de siguranţă. Iar acum, la final de deceniu, în  2020, lumea face primul bilanţ. Pentru societatea românească, bilanţul ravagiilor actualei turbulenţe globale, considerată în mari centre internaţionale de analiză cea mai gravă criză de după Al Doilea Război Mondial – adună în cont inclusiv restanţele din anii trecuţi, între care povara deficitului bugetar, ce a depăşit de trei ori nivelul admis, şi a deficitului balanţei de exporturi-importuri, de asemenea umflat din greu. Or, altfel am fi făcut acum faţă crizei, atenuându-i impactul, dacă nu ne-ar fi prins cu restanţe în loc de acumulări.

De la începutul primăverii acestui an, de când coronavirusul răvăşeşte viaţa  întregii  lumi, două profeţii sunt continuu alimentate cu idei de largă circulaţie. Una susţine că fenomenul globalizării, zdruncinat acum de măsurile de distanţare socială, îşi va reveni după criză şi va cunoaşte o extensie necunoscută până acum. Cealaltă, de la polul opus, vede restrângerea accentuată a globalizării, în împrejurări în care va creşte grija exclusivă (şi deci nocivă) a fiecărei ţări pentru locul ei pe planetă. Cum însă, în istorie, inflamarea extremelor a fost întotdeauna un „joc cu focul“, preferabil va fi  ca partida s-o câştige calea de mijloc, singura sănătoasă. Şi chiar aşa va fi dacă, bineînţeles, marile puteri  nu vor pune prea multe mingi în joc şi nu le vor arunca prea sus, ca să le poată prinde pe toate. În  caz contrar, vremurile vor deveni atât de interesante încât... să ne ferească Dumnezeu!

Recent, o nouă idee – dintre acelea care provoacă şocuri - a urcat pe scena publică. Nu are legătură cu dezbaterea profeţilor, deşi deschide şi o fereastră spre viitor, ci doar completează conturul paradigmei actualei pandemii, pe care o diagnostichează ca fiind unicul fenomen cu adevărat global din istoria omenirii.  Argumentele ce susţin această idee sunt de luat în seamă. Începând cu marile conflagraţii. Deşi s-au numit războaie mondiale, având în vedere numărul ţărilor antrenate în conflicte, este cunoscut faptul că n-au cuprins toată planeta. Sau marile crize, ce au fost denumite globale, care de asemenea au ocolit multe zone din lume.

Chiar campionatele mondiale de fotbal, care s-au bucurat şi ele de un interes global, dar mari zone şi mari părţi ale populaţiei planetei au rămas indiferente. Pe când actuala pandemie n-a cruţat nimic şi pe nimeni. Un fapt semnificativ fiind acela că frica – frica de infectare, cu gravele ei consecinţe, frica de pierderea locului de muncă sau frica de scăderea veniturilor – toate aceste stări constituie  experienţe comune pe care oameni din locuri dintre cele mai diferite ale planetei şi peste 10 ani, întâlnindu-se, şi le vor aminti.

Dar mintea globală va păstra şi alte amintiri, dintre cele care vor schimba lumea, vor schimba stilul de viaţă şi de muncă şi vor da sensuri noi globalizării. Mă voi opri la un exemplu, poate cel mai important: „telemunca“. Dacă în lume, înainte de pandemie, lua avans, la noi era o raritate. Acum, descoperindu-i virtuţile, vedem cum sistemul ia amploare. Munca de acasă face să scadă costurile în companii şi instituţii, sunt plătite mai puţine chirii pentru birouri, scade consumul de energie termică şi electrică, sunt mai puţine automobile pe străzile oraşelor, se consumă mai puţină benzină. Am făcut în acest sens un pas simplu înainte, vor urma însă alţii, mai complicaţi. E deja preocupantă adecvarea legislaţiei muncii, desigur... globală, care să ghideze legislaţiile naţionale privind  noile relaţii angajator-angajat, în fiecare ţară.