30 de ani de sistem bancar în România. Adrian Vasilescu: Creşterea şi descreşterea Bancorex, cea mai mare bancă din România în anii ‘90, văzută cu ochii unui jurnalist. „Bancorex“ si-a imaginat deseori că era deasupra vremurilor. Desi, mai mereu, a fost sub vremuri. Ca în anii 1998-1999, de exemplu

O bancă mare, cum a fost „Bancorex“ - şi care a făcut istorie atât înainte cât şi după decembrie 1989 – a putut la un moment dat să fie stearsă din registrele contabile, dar nu are cum să fie stearsă din memoria publică. „Umbra“ acelei importante instituţii financiare, ce a căzut în capcana unui hăţiş de împrejurări nefavorabile de-a lungul anilor 1990, e prezentă încă în documente de arhivă, în colecţiile publicaţiilor, în memoria celor direct implicaţi.

Ecourile marilor tensiuni din primul deceniu de după 1989, când „Bancorex“ a fost de trei ori în pragul falimentului, salvată de fiecare dată de Banca Naţională, nu s-au stins. Redeschiderea în media a dosarului „Bancorex“, cu mii de  pagini încă necunoscute publicului, ar putea să fie benefică, risipind confuziile. După mai bine de 20 de ani de atunci, timpul estompând în bună măsură vechile patimi, sunt mai mari şansele unor  analize riguros obiective. Cu amendamente: dezbaterile să  se poarte cu acribie numai pe documente si să nu patineze în zone emoţionale. 

 

BNR se înhămase să facă supraveghere prudenţială

Îmi propun să analizez - bazându-mă pe documente de arhivă, pe însemnări personale, pe relatări ale celor implicaţi direct sau din media  – să analizez, asadar, ce s-a întâmplat în intimitatea acestei mari bănci ca BNR să fie obligată să intervină de trei ori într-un singur deceniu si s-o salveze din pragul  falimentului. Punctul culminant fiind procesul cu Curtea de Conturi, de la mijlocul anilor 1990, iar deznodământul, la sfârsitul lui 1999, când BNR a închis acest dosar complicat, asigurând condiţii, în colaborare cu autorităţile statului, pentru fuziunea prin absorbţie cu Banca Comercială Română. Rezultând o singură bancă, solidă. Într-un timp în care, pe întregul continent, aveau loc frecvente fuziuni de bănci, scopul fiind, mai cu seamă în Uniunea Europeană, pregătirea sistemului bancar pentru anunţata intensificare a concurenţei din anii 2000.

Nota Bene.  Subliniez, apăsat, că nu mă voi referi la unele încercări, din toţi acei ani, de a asocia cazul „Bancorex“ cu acela al BCCI, cu sediul în Luxemburg. Banca despre care  Financial Times a scris că l-ar fi mituit si pe Dumnezeu.

Da, la Bancorex au fost reclamate fraude. Si au fost deschise dosare penale. Dar nu există soluţii ale instanţelor judecătoreşti care să mă îndreptăţească, după 20 de ani, să încalc principiul prezumpţiei de nevinovăţie.

Si încă un detaliu de context. La 4 septembrie 1990, după  42 de ani în economia de comandă, BNR îsi armoniza funcţionarea cu regulile economiei de piaţă si cu noile legi. între atribuţii, revenindu-i si supravegherea prudenţială.

 

O bancă prea mare ca să cadă

În 1994, ca jurnalist, am făcut o documentare de trei săptămâni în Japonia, la invitaţia guvernului nipon. De program si de acces în ministere,  bănci, la bursă, în companii dintre cele mai reprezentative ori în redacţiile unor ziare s-au ocupat cancelaria premierului japonez. Asa că, fiind câte două zile oaspete al colosului bancar Sumi­tomo, al Companiei de Servicii Financiare Nomura sau al Agenţiei Japoneze de Planificare, am fost surprins să aflu cât de multe informaaţii circulau în aceste instituţii despre România.

La Agenţia de Planificare, unde numărul 2 din ierarhia instituţiei făcuse nu de mult o vizită în ţara noastră, acesta mi-a spus că a fost  socat de vehemenţa atacurilor împotriva „Bancorex“, si de şubrezenia multor argumente din ziare. El m-a întrebat dacă noi, în România, stim că această bancă e prea mare ca să cadă...

La Nomura, am fost întrebat – cu proverbiala politeteţe japoneză – dacă accept să discutăm despre carantina financiară pe care băncile străine creditoare au instituit-o pentru Româ­nia, pe timp de 15 ani, după decizia din 1981, legată de încetarea de plăţi. Opinia specialiştilor de la Nomura era că băncile noastre – si în mod deosebit „Bancorex“, care lucra cu întreprinderi de comerţ exterior – sunt inevitabil în mare suferinţă fără acces la împrumuturi din străinătate... După doi ani, în 1996, tocmai Nomura avea să monteze si să gireze cele două mari împrumuturi japoneze pentru BNR, în numele ţării, după expirarea carantinei financiare.

La Sumitomo aveam să înţeleg sensul întrebării pe care mi-a adresat-o numărul 2 de la Agenţia de Planificare. Convingerea, acolo, era că Bancorex, pentru România, este tot atât de importantă ca Sumitomo pentru Japonia. Ambele sunt bănci care nu pot să cadă!

Japonia era în criză din 1990. O lecţie fusese deja învăţată: aceea că în momentul în care o economie intră în contracţie, primele în pericol să cadă sunt băncile.  Si nu pot fi apărate toate. Autorităţile fac, în astfel de cazuri,  ce fac grădinarii: taie crăcile cărora le este dat să cadă. Dar vor lupta să salveze pomii.  Nu-si va permite nimeni să lase să cadă o bancă mare. De ce? Simplu! Pentru că preţul salvării unei astfel de bănci va fi înfinit mai mic decât uriaşele pagube ce ar fi produse dacă ea se prăbuşeşte... Judecată valabilă si pentru „Bancorex“, în România.

După 14 ani, în 2008, confirmarea acestui adevăr  a venit din Statele Unite sub şocurile unor turbulenţe puternice. Erau încă şanse să fie oprită criza. Socurile suferite de câteva bănci mari, ce fuseseră lovite de exploziile unor bule speculative, au fost cumva absorbite. Chiar si explozia gigantului Merrill Lynch, o uriaşă bancă de investiţii care intrase în derivă, a fost amortizată în ultimă instanţă de Bank of America. Dar bomba care ameninţa să arunce în aer Lehman Brothers, nu a mai fost dezamorsată. Autorităţile americane au socotit că preţul plătit ar fi prea mare. Dar a fost mult mai mare, a fost uriaş preţul plătit pentru că... fusese refuzat un preţ mult mai mic. Lehman Brothers s-a prăbusit la 15 septembrie 2008, trăgând după ea, într-o criză cumplită, aproape întreaga economie a lumii.

 

O bancă pentru valuta lui Ceauşescu?  

La 4 septembrie 1990, odată cu numirea noii conduceri a Băncii Naţionale, a început reforma. A BNR si a băncilor existente atunci! O reformă al cărei scop era redobândirea de către Banca Naţională a rolului de bancă centrală si angajarea sistemului bancar românesc în tranziţia economiei de la plan la piaţă. Un proces care demarase, dar înainta încet, mult prea încet, un motiv cardinal fiind acela că era greu de risipit ceaţa confuziilor. Un alt motiv fiind numărul mare de instituţii cu rădăcini puternice în trecut, unde schimbările erau în mod obiectiv dificile, exemplul cel mai ilustrativ fiind fenomenul numit Banca Română de Comerţ Exterior.

În zece ani, din 1990 si până în 1999, BRCE n-a avut nici măcar o clipă de linişte. Existenţa acestei bănci, în sistemul bancar românesc, a fost împărţită în trei etape, si toate trei – în împrejurări diferite, mai exact în conjuncturi diferite – au acumulat probleme grele. Acumulate la BRCE, în fiecare dintre cele trei etape, în condiţiile unor crize profunde, ameninţau să explodeze si să producă fali­mente răsunătoare, care ar fi am­plificat dezastruos  crizele din anii 1990.

Este un fapt cert că BNR, în anii 1990, în faţa multiplului caz BRCE, devenită Bancorex, nu avea repere de comportament, de strategii pe care să le urmeze. Prăbusirea băncii americane Lehman Brothers – o lecţie de cum nu este corect să se comporte autorităţile în astfel de împrejurări, pentru că o bancă mare nu poate fi lăsată să cadă – avea să vină abia în septembrie 2008. Si să probeze că BNR a procedat corect salvând BRCE. 

În anii 1990, când vântul crizelor ce sufla în România era gata să smulgă coroana reginei – BRCE se reboteza Bancorex si se autointitula în reclame publicitare „O bancă pentru mileniul trei“ – BNR a înţeles că are de rezolvat un caz în premieră. Si, în consecinţă, a folosit o strategie în premieră. Fondându-si  intervenţiile...pe lege! Pe Legea 34, din martie 1991 – Legea ce-i conferea statut de bancă centrală; si luptându-se cu autorităţi, întâi si întâi cu Curtea de Conturi, de fapt cu echipa ei care se ocupa de bănci. A fost nevoie de câţiva ani, din 1991 si până prin 1994, ca  rolul Băncii Centrale si  statutul ei instituţional să fie înţelese.  Si acceptate!

Desigur, BNR a întervenit să salveze „Bancorex“ pentru că era o bancă mare. În acelasi timp, însă, „Bancorex“ a intrat în numeroase încurcături si pentru că era o bancă trufasă, fapt ce i-a împiedicat pe conducătorii ei să susţină  dialoguri cu publicul... pe înţelesul publicului. Fapt oarecum justificat de „legea tăcerii, a secretului absolut“ pe care regimul comunist i-l impusese băncii prin statutul ei anterior.

Atât măreţia, cât si trufia au pătruns în genele acestei bănci pe valurile istoriei. BRCE a fost înfiinţată la 1 august 1968, din ordinul lui Ceauşescu. Si a fost de la naştere o bancă mare, pentru că asa se impunea să fie într-un moment în care Nicolae Ceauşescu era în graţiile occidentului, primea credite de la mari bănci internaţionale, cumpăra licenţe si înfiinţa industrii, iar economia ţării creştea, creştea... Creştea, desigur, extensiv, prin noi active adăugate în bilanţul ţării, si nu intensiv, prin productivitate sporită. Dar creştea! Anii 1970,  care erau aproape, aveau să atragă atenţia occidentului  prin creşteri spectaculoase ale economiei. Statisticile sunt adevărate - la începutul anilor 1990 instituţia noastră de specialitate a lucrat cu o echipă detaşată aici de Institutul Naţional de Statistică al Franţei si au înlăturat exagerările – asa că din 1971 si până în 1979  documentele arată numai creşteri  anuale între 9 si 13 la sută. Asa că, la o economie explozivă era nevoie de o bancă mare, care să gestioneze valuta ţării. Si a fost înfiinţată BRCE. Iar, din această bancă, si un singur dolar dacă ieşea, trebuia să se facă numai cu semnătura lui Ceauşescu. Motiv pentru care se împrăstiaseră vorbe că „banca ţine valuta lui Ceauşescu“. O prostie, desigur, fiindcă nicidată Ceauşescu n-a semnat „bilete de bancă“. A semnat numai decrete, documente oficiale, deci, care se contabilizau ca acte justificative pentru fiecare dolar cheltuit.

Trufia băncii mai avea însă si o altă motivaţie. Ca să înfiinţeze această bancă, si să-i impună măreţia, Ceauşescu a dispus ca, în Banca Naţională, să fie împărţită în două rezerva internaţională. Aurul a rămas în administrarea BNR, iar rezerva valutară, cu personal cu tot, a trecut la BRCE. Si iată cum, noua bancă, s-a văzut cu un statut inedit si special, acela de „jumătate de bancă centrală“. în plus, cu dezlegare de la Ceauşescu, BRCE se putea angaja în...speculaţii valutare.

Pentru românul de rând, înainte de decembrie ’89, speculaţia, în adevăratul înţeles al cuvântului, era „fruct oprit“. Dar unde-i regulă sunt şi excepţii. Pentru un grup de iniţiaţi, de la BRCE, devenise o îndeletnicire cotidiană.

Atenţie însă: aceste speculaţii nu se făceau pe piaţa valutară internă, căci nu aveam aşa ceva. Dacă am fi avut, România n-ar fi intrat în încetare de plăţi la începutul anilor ’80. şi nici n-ar fi fost nevoie ca populaţia să strângă cureaua la maximum pentru ca ţara să-şi plătească în avans datoria externă. Pe o piaţă valutară funcţională, desigur internă,  statul ar fi putut aduna relativ uşor valuta necesară pentru a-şi onora împrumuturile făcute în străinătate. Nu în avans, cum s-a întâmplat, enervând marile bănci şi determinând izolarea României timp de 15 ani, până în 1995 inclusiv, ci la scadenţele normale. Cum însă n-am avut piaţă valutară, datoria externă a fost plătită cu mari sacrificii impuse atât populaţiei, cât şi economiei.

Iniţiaţii de la BRCE speculau, asadar,  numai pe pieţele internaţionale. Dar şi pentru ei cuvintele „speculă“, „speculaţie“, „speculant“ erau prohibite. Era admis numai cuvântul care exprimă treapta cea mai de sus, cea mai sofisticată şi cea mai performantă a îndeletnicirilor spe­culative: arbitraj. Ceea ce presupune cumpărări şi vânzări simultane de active, monede, acţiuni, bunuri comercializabile, pe mai multe pieţe între care există diferenţe de cursuri sau de preţuri. Specialiştii de la „Arbitraj“, de la BRCE, operau numai cu valute. Cumpărau de pe pieţele ieftine şi vindeau imediat pe pieţele scumpe. Apoi recumpărau de  pe alte pieţe, şi mai ieftine. În acest fel, înmulţeau valuta ţării, ce era păstrată atunci la BRCE. Operaţiunile nu erau însă de anvergură. În primul rând, resimţeau absenţa unei pieţe valutare interne. Apoi, nici nu aveau curajul să se aventureze prea mult în speculaţii făcute în stil mare. Fiindcă, atunci când joci în stil mare şi riscul e mare: poţi să câştigi mult, dar să şi pierzi mult. Or, ei aveau voie doar să câştige, nu să şi piardă.

 

Reflexele condiţionate formate la BRCE  au fost moştenite de... Bancorex

Când s-a tras linie, la 31 decembrie 1989, în Fondul Valutar al Statului, ce fusese creat la BRCE, mai erau 1,4 miliarde de dolari. După ce fusese plătită întreaga datorie externă.

Cert este că excesele extensive, din anii 1970, fără conexiunile absolut obligatorii cu dezvoltări intensive, s-au răzbunat  în anii 1980. Creşterea economică a încetat. în 1981, anul încetării de plăţi, a fost stagnare economică. Zero creştere. A urmat apoi o încercare de redresare, din 1982 până în 1986, dar forţarea creşterii a aruncat România în recesiune, în anii 1987, 1988 si 1989. Recesiune din care  nu a reusit să iasă în primii trei ani de nouă istorie. Recesiune puternică: minus 5,6 în 1990, minus 12,9 în 1991 si minus 8,8 în 1992. Iar în 1993, primul an de creştere de după 1989, de 1,5 la sută, a fost însoţit de cea mai mare inflaţie din istoria ţării, de 300 la sută. Inflaţie ce a fost costul social pentru forţarea unor liberalizări din acel an. Apoi, după încă trei  ani de creştere, a revenit recesiunea, din 1997 până în 1999.

BRCE, în conjunctura anilor 1990-1999,  descrisă mai sus,  nu a avut de ales si a fost nevoită să-si păstreze reflexele condiţionate privind Fondul Valutar al Statului. Pornise, deci, în 1990, cu 1,4 miliarde de dolari în conturi, din care a fost oblicată să facă plăţi pentru importuri...continuând vechea practică. Veneau documente, de această dată date de noile autorităţi, BRCE scotea valută si plătea importuri. Dar cum exporturile erau oprite, altă valută nu mai intra...si nu peste mult timp cele 1,4 miliarde de dolari s-au epuizat. Dar cereri  au curs în continuare. Si BRCE a fost nevoită în continuare să scoată... valută. De unde, dacă Fondul statului era gol? De regulă, nicio bancă nu dă credite din bani proprii. Fondul Statului nu  mai era alimentat, dar la BRCE erau conturi alimentate de unele întreprin­deri care aveau legături cu străinătatea, ori de turiştii comerciali care scoteau mărfuri din ţară, le vindeau afară si veneau aici cu valută. Banca îsi respecta statutul, făcea intermediere financiară, credita societatea urmând ca bugetul să pună banii la loc din intrări ulterioare. Care nu mai veneau în condiţiile exporturilor strangulate. 

Aşadar: Bancorex, după ce a epui­zat cele 1,4 miliarde de dolari mostenite, a continuat să onoreze cererile pentru consumul populaţiei - garantate cu documente oficiale – din disponibilul existent în bancă. Si, astfel s-a ajuns la mult discutata sumă de 888,8 milioane de dolari. Soldul era deci negativ; banca avea documente justificative, dar nu mai avea valută în rezerva statului. Iar statul nu avea nici o sansă să facă decontul.

Fapt de importanţă cardinală: decontul se făcuse totusi în contul social. În case nu mai era frig, ca în vremea lui Ceauşescu, aprovizionarea se îmbu­nătăţise, chiar dacă au fost importate si „nimicuri“. În termeni contabili, fali­mentul era iminent.

Era vreo ieşire? Guvernatorul Isărescu a apelat la textul legii. Legea din 1991, care consfinţea că întreaga rezervă internaţională este în gestiunea BNR, si aurul, dar si valutele. Iar BNR era singura instituţie a ţării cu drept de posesie si de dispoziţie privind nu doar aurul, ci si valuta. CA al BNR a dispus, prin urmare, să-i revină valuta acasă. Nicolae Cinteză, atunci directorul contabilităţii din BNR, si Radu Gheţea, atunci directorul contabilităţii din BRCE, au executat decizia  conducerii băncii centrale.

Rezerva valutară a revenit acolo unde îi era locul. La BNR! Dar, faptic, au venit conturile si ...documentele. Suma înregistrată, de 888, 8 milioane de dolari, nu era. N-o furase nimeni. În locul banilor... erau acte. Dar echipa de la Curtea de Conturi, care se ocupa de sectorul bancar, nu a înţeles si nu a putut decanta mecanismele legii. Câţiva ani a durat povestea, au fost anchete peste anchete, analize peste analize, atunci Curtea de Conturi avea si Parchet, care a preluat cazul. Apoi dosarul a ajuns în Instanţa Curţii. Si aici abia s-au lămurit lucrurile. Instanţa a judecat după lege si nu după vechile canoane. Si a dispus să fie respectată legea. 

 

Piaţa valutară între centralizare şi descentralizare

Începând din 1994,  s-a renunţat  la intervenţii administrative.  Dacă, totusi, se comenta  că Banca Naţională era constrânsă să blocheze piaţa valutară, tocmai prin intervenţii administrative, adevărul este că persista o confuzie. Mulţi credeau că BNR primeşte  telefoane, ordine verbale ultimative si în consecinţă obligă băncile să dea credite... direcţionate.

Impresie falsă. O constrângere s-a manifestat într-adevăr, dar în forme mult mai sofisticate. Prin legi!  Au fost ştrangulate pieţele de producţie şi de consum, dar mai ales piaţa energetică şi piaţa creditelor. În aceste condiţii, BNR nu putea să-i asigure pieţei valutare condiţii de liberă concurenţă. Pentru că ar fi rupt economia în două şi ar fi pus-o într-un pericol uriaş. De un regulator era însă nevoie. Iar rolul a revenit pieţei valutare. BNR a schimbat regulile în piaţa valutară si a autorizat 28 de societăţi bancare  să participe la toate genurile de operaţiuni specifice.  Eliminând astfel distincţia dealer/broker, sub incidenţa căreia numai patru bănci (Bancorex, Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare şi Banca Ion Ţiriac) aveau dreptul  să stabilească, pe piaţă, cursuri.

Care era principala noutate? După spargerea monopolului „celor 4 mari“, toate băncile puteau efectua vânzări sau cumpărări de valute la cursuri pe care singure le determinau. în fiecare dimineaţă, băncile (egale în drepturi şi obligaţii) afişau în sistemul informaţional cursuri de deschidere, ajustate în timpul zilei în funcţie de evoluţia  cererii şi ofertei din partea clienţilor, ambele influenţate, desigur, de principalii indicatori macroe­conomici. Sau de tranzacţiile între bănci. Evoluţia cursurilor practicate pe piaţă era determinată însă de politica fiecărei bănci comerciale.

Dezlegarea câinilor concurenţei, pe piaţa valutară, a condus la impresia gresită că BNR ar fi  dezavantajat Bancorex.  Dimpotrivă! A deschis astfel piaţa, a asigurat canale de intervenţie si a salvat din nou marea bancă, care fusese nevoită să umble din nou în conturi si să finanţeze importurile de petrol ale statului. Si consumul de energie pentru populaţie. După ce, în plus, prin legile amintite, fusese nevoită să dea credite direcţionate, cu dobânzi impuse de stat.

 

…Si alte vremuri grele se prevesteau

Bancorex si-a imaginat deseori că era deasupra vremurilor. Desi, mai mereu, a fost sub vremuri. Ca în anii 1998-1999, de exemplu. Relele  prevestiri erau cumplite: ba că BNR îşi va pierde rezerva valutară; ba că leul şi convertibilitatea se vor prăbuşi; ba că economia  va intra în colaps si România va înceta plăţile în 1999. Banca Naţională, în schimb, avea certitudinea că nu vom pierde rezerva, că piaţa valutară nu se va destabiliza si nici convertibilitatea nu va fi suspendată, iar plăţile nu vor înceta.

Comunicatele agenţiilor specia­lizate în evaluarea riscului de ţară au stârnit totusi emoţii în mediile interne şi internaţionale. României i-au fost scăzute notele pentru obligaţiunile externe şi pentru depozitele bancare în valută; apoi, s-a notificat şi scăderea calificativelor unor bănci româneşti. Deciziile în cauză au produs efecte negative pe pieţele financiare internaţionale, în sensul că investitorii străini au devenit mai prudenţi, iar împrumuturile ce urmau a fi angajate pe plan extern s-au scumpit brusc.

Pe acest front extrem de greu, un rol de primă mărime a revenit rezervei de valute. Era extrem de important ca BNR să nu-şi piardă rezerva de valute. De ce? În primul rând, fiindcă ar fi pierdut un principal stâlp al credibilităţii pe pieţele externe. Apoi, pe piaţa interbancară valutară internă BNR ar fi devenit un jucător vulnerabil. Dozarea atentă a rezervei către trei priorităţi – serviciul datoriei, sprijinirea  cursului şi răscum­părarea obligaţiunilor – se impunea cu atât mai mult în condiţiile în care devenise clar că România, în prima parte a lui ’99, nu va primi împrumuturi externe. 

Pe de altă parte, dacă Banca Naţională n-ar fi intervenit, în iarna 1998-1999, pe piaţă prin vânzări de valută,  cursul leu-dolar s-ar fi dezechilibrat grav. Moneda naţională s-ar fi putut prăbuşi cu riscul de a declanşa panică, criza sistemului bancar şi fără a ajusta măcar balanţa comercială.  Bătălie grea, mai cu seamă că Bancorex revenise în atenţia analistilor  si a pieţei publice, pentru că, având nevoie vitală de lei, absorbea lichidităţi imense de pe piaţa monetară şi ridica dobânzile. Pe de altă parte, având nevoie de dolari, cumpăra masiv şi deprecia leul pe piaţa valutară.

Iar prevestirile pentru ’99 erau si mai rele. Povestea cu încetarea de plăţi era actualizată. Desi, dacă am fi pus în faţă răul cel mai rău - şi anume: în ’99 n-ar fi intrat în ţară nici un dolar din privatizări, din investiţii directe şi din investiţii de portofoliu - tot n-am fi intrat în incapacitate de plată. Fiindcă resursele valutare ale BNR, cele sigure, depăşeau cu mult serviciul datoriei externe. Dar în viaţă, deseori în vremuri grele, impresiile domină realitatea. Asa a fost si în 1999. Iar victima a fost Bancorex, pe care pieţele au sancţionat-o dur pentru strategiile excentrice pe care le practica. Iar ameninţătorul faliment a revenit în realitatea acestei mari instituţii bancare.

Soluţia găsită de BNR? Intrarea băncii în administrare specială, apoi salvarea conturilor – nimeni, acolo, nici companii, nici populaţia, nu a pierdut nimic, nici lei, nici valută – si, în final, fuziunea prin absorbţie cu Banca Comercială Română.  Zestrea adusă de Bancorex în noua construcţie : activele ei viabile. Cele neperformante, care trăseseră în jos banca, au fost preluate de AVAB.  Bancorex, chiar dacă si-a pierdut numele, a fost salvată.