Adrian Cosmescu, şeful supravegherii bancare de la BNR, vorbeşte despre problemele cu care se confrunta BNR la finalul anilor 90 când o parte din bănci au căzut

Ziarul Financiar 03.06.2021

De peste două decenii, Adrian Cosmescu este unul dintre oamenii de bază din spatele puternicei Direcţii de Supraveghere Bancară din Banca Naţională. Până în 2020 a făcut echipă cu Nicolae Cinteză, iar de anul trecut a preluat conducerea direcţiei ♦ În cadrul seriei de articole ZF – 30 de ani de sistem bancar în România, Adrian Cosmescu vorbeşte despre cum a ajuns în 1993 la BNR, cum au fost devalizate băncile la începutul anilor 90’ şi apoi după 1999 cum a reuşit BNR şi cu ajutorul consultanţilor americani să facă curăţenie în sistemul bancar din punctul de vedere al supravegherii. (Cristian Hostiuc)

Legea, instituţia şi echipa – criterii de bază în cotarea performanţelor băncii centrale

O imagine-şoc pe holurile Oficiului de Control al Devizelor

În  1993 am fost angajat - prin transfer de la o bancă comercială care îşi  căuta locul în economia de piaţă - la Banca Naţională a României. Aici, sub conducerea guvernatorului Mugur Isărescu,  era deja avansat procesul de formare a unei echipe tinere, cuprinsă într-un program intensiv de perfecţionare a pregătirii profesionale şi implicată în a descifra regulile şi fenomenele ce aveau să stea la baza constituirii şi consolidării noii bănci centrale şi a noului sistem bancar românesc. O echipă a cărei imagine (construcţie temeinică, făcută cu multă răbdare, motivare bazată pe calitatea obiectivelor şi pe şansele oferite de altitudinea competenţei, conducere spre  perfor­manţă prin implicarea guver­natorului) îmi amintea de povestirile bunicului meu – fost director în Banca Naţională a României din perioada interbelică până în anii comunis­mului. Erau povestiri despre merito­cra­ţie, carieră profesională, moştenire istorică.

Prima zi de muncă în Banca Naţională a României a fost un şoc. Fusesem numit director adjunct în cadrul Direcţiei Oficiului de Control Devize (OCD). După ce am fost prezentat noilor colegi din con­du­ce­rea direcţiei (Gabriela Tudor - di­rec­tor, Emil Vasile - director adjunct) şi ei de curând numiţi, după plecarea la Di­recţia Reglementare şi Autorizare a regretatului Gheorghe Licuriceanu şi la Banca Agricolă a lui Mircea Cruceru, am avut parte de un impact vizual greu de înţeles în zilele noastre. În vizita obligatorie pentru orice nou venit în Banca Naţională, ca să  cu­noas­că oamenii (viitorii colaboratori) şi locul (spaţiul rezervat departamen­tului în care va lucra), am rămas descumpănit în faţa arhivei de pe coridoarele Oficiului de Control al Devizelor.

Eram la etajul IV, în Palatul Nou, unde maldăre de documente, care nu mai încăpuseră în dulapurile din birouri, umpleau holurile. Aşa am aflat că acele celebre  DIV-uri (Declaraţiile de Încasare Valutară) şi DPVE-uri (Declaraţiile de Plată Valutară Externă), care se completau în acei ani pentru toate operaţiunile de import–export ale  firmelor implicate în activităţi de comerţ exterior, împovărau activitatea direcţiei în care urma să lucrez. Imagine ce ilustra consecinţele situaţiei cu care ne confruntam în acea perioadă: inexistenţa unei pieţe valutare funcţionale, cu un curs flexibil, care să corespundă cererii şi ofertei de valută şi care să asigure o ordonare a cererii în funcţie de preţurile practicate. Această piaţă, ce se va forma în timp, avea să devină una dintre cele mai performante pieţe libere din România. Atunci însă n-o aveam.

 

Creşterea şi descreşterea importanţei controlului valutar

Această imagine, de care de mai mulţi ani ne-am despărţit în totalitate, ilustra presiunea permanentă resimţită în BNR pe care o făceau importurile esenţiale. Pentru aceste importuri, categorie în care erau încadrate produsele petroliere si produsele alimentare de bază, constituind partea cea mai importantă a importurilor acelei perioade, aveam obligaţia să asigurăm valuta necesară.

O amintire care îmi revine obsesiv în minte este legată de faptul că în acei ani rezerva valutară era de numai circa 10 milioane de dolari. Rezervele moştenite în decembrie 1989, de aproximativ 1,7 miliarde dolari, fuseseră epuizate încă din prima parte a anului 1990, după ce au acoperit doar parţial “setea” de valute convertibile. În aceste condiţii, principala noastră preocupare, la Controlul Devizelor, era aceea de a face faţă supracererii de valută. Misiune grea în condiţiile în care activităţile de export, principala resursă valutară,  erau reduse la minim din cauza pierderii unor pieţe externe, dar mai ales ca urmare a redirecţionării  către piaţa internă a unor produse esenţiale ce fuseseră destinate cu prioritate exportului  (alimente, combustibil etc.) înainte de decembrie 1989.

Deficitul valutar în creştere din anii de după 1991-1992 a fost determinat şi de intrările reduse de capital străin, aproape de zero, în condiţiile sporirii masive  a impor­turilor de tot felul. Soluţia pentru a face faţă presiunii momen­tului respectiv era utilizarea unor instru­mente administrative de control al fluxurilor valutare, instituite prin DIV-uri şi DPVE-uri, până când mecanismele de piaţă aveau să preia  funcţiile de echilibrare.

Este important să reamintesc, în acest context, faptul că în situaţii asemănătoare, caracterizate de creşterea deficitului valutar şi înregistrarea unor dezechilibre majore în  asigurarea resurselor valutare, şi alte bănci centrale au procedat la fel. Banca Angliei, bunăoară, a instituit în anii 1970 un control valutar similar, iar personalul ce exercita acest control într-o economie tradiţională de piaţă ajunsese să ocupe o întreagă clădire pe mai multe niveluri, fiind probabil la fel de sufocată de documentele de evidenţă şi control.

În cazul României, a fost creat un mecanism specific, capabil să se despartă de elementele de control valutar odată cu introducerea treptată a mecanismelor de piaţă valutară şi curs valutar. Şi care, la fel ca alte mecanisme vitale ale economiei naţionale, nu au putut fi reorientate rapid şi adaptate la noile condiţii. Pentru că, în toate aceste cazuri, etapele parcurse erau  dependente de reforma economică şi legislativă, care se grăbea... mult prea încet.

 

Leul cu două... cursuri

Desigur, prin crearea pieţei valutare interbancare, în februarie 1991, se făcuse un pas important înainte. Un pas prin care a fost cristalizat un regim valutar bazat pe două cursuri ale monedei naţionale. Atunci, o parte a tranzacţiilor externe se deconta la cursul oficial, iar cealaltă parte la cursul stabilit de piaţă.

Discrepanţa a fost determinată de prevederile Legii nr. 15/1990, prin care a fost stabilit dreptul societăţilor comerciale cu capital de stat de a efectua direct operaţiuni de comerţ exterior şi de a dispune de o parte din veniturile realizate în valută. Această lege a constituit premisa pentru o politică valutară de cursuri duale.

Cele două cursuri au fost unificate în mai 1991, prin noul regulament valutar emis atunci, care prevedea ca toate încasările să fie decontate în lei la un curs unic. Cu toate constrângerile economice şi politice, BNR a rezistat presiunilor de a introduce alte restricţii prin acest regulament valutar şi, mai mult, prin emiterea regulamentului valutar din 4 mai 1992 a urmărit asigurarea dreptului rezidenţilor de a păstra integral încasările valutare şi de a le utiliza fără restricţii. Această abor­dare a avut în vedere atât creş­terea  încrederii în piaţa finan­ciară internă, cât şi acomodarea regulamentelor BNR cu evoluţiile economice înregistrate în acea perioadă. De o importanţă cardinală a fost programul – prevăzut să se desfăşoare în trei faze distincte - pentru asigurarea convertibilităţii leului. Întârzierea primei faze a acestui program a fost   determinată atât de condiţiile economice, cât şi de prejudiciul adus de venirea minerilor. Au  existat însă şi alte bariere. Aş aminti disproporţiile majore dintre preţurile interne şi cele  internaţio­nale, inexistenţa rezervelor valutare la un nivel care să asigure stabilitatea cursului valutar şi mai ales structura economiei naţionale, a cărei adaptare  la noile condiţii concurenţiale de piaţă a cunoscut mari întârzieri.

În toamna anului 1994, BNR a apăsat pe accelerator şi a forţat timpul cu un nou regulament valutar, destinat să asigure de fapt şi de drept un nou regim valutar. Au fost astfel fundamentate  premisele introducerii treptate a convertibilităţii de cont curent a monedei naţionale şi, implicit, ale liberalizării  accesului populaţiei la achiziţionarea valutei.

 

Liberalizarea treptată a cursului de schimb şi a pieţei valutare

Putem spune că, începând cu anul 1994, mecanismele instituite prin noul cadru de reglementare au  condus la crearea condiţiilor pentru schimbări fundamentale în economie. Prin această abordare, cursul de schimb a devenit un indicator de natură să prezinte public integrarea şi coerenţa politicilor economice de ansamblu ale României, iar perioada care a urmat s-a caracterizat prin liberalizarea treptată a cursului de schimb şi a pieţei valutare, fapt ce a marcat creşterea credibilităţii politicii valutare a BNR.

Fiind direct implicat în procesul de trecere la formarea materială a pieţei valutare interbancare şi, totodată, de diminuare a intervenţiei dirijiste a statului în economie, pot afirma că aceste modificări succesive s-au constituit într-un semnal puternic dat de banca centrală cu privire la imple­mentarea prevederilor artico­lului VIII din Statutul Fondului Monetar Internaţional. În egală măsură, acest nou pas a însemnat şi angajarea României pe un drum fără întoarcere în ceea ce priveşte libera­lizarea pieţei pe baza acestor principii statuate la  nivel internaţional.

Dezvoltarea pieţei valutare, cu toate constrângerile politice şi juridice pe care BNR a trebuit să le depăşească,  a condus la funcţionarea acestei pieţe pe baza liberei cotaţii. Obiectivele asumate de BNR, atât în ceea ce priveşte menţinerea pieţei valutare şi a cursului de schimb în marje tolerabile, cât şi în vederea liberalizării contului de capital şi implementarea convertibilităţii limi­tate a leului, au constituit  paşi importanţi pentru definitivarea pro­ce­sului de elaborare a calen­darului de liberalizare a mişcărilor de capital. La reuşita acestui program de un real sprijin a fost şi consultarea cu FMI.

Elaborarea calendarului de liberalizare a contului de capital a ţinut seama atât de condiţiile obiective ale economiei româneşti, cât şi de preocupările pentru îndeplinirea precondiţiilor de aderare la Uniunea Europeană. Două abordări, ce s-au constituit într-un tot unitar, care a avut în vedere maximizarea efectelor benefice ale liberalizării fluxurilor de capital şi, totodată, identificarea riscurilor pe care le-ar fi putut  genera acest proces. Strategia care a pregătit acest proces de anvergură, gândită de guvernatorul Mugur Isărescu, a fost aplicată cu ajutorul unor consultanţi externi din bănci centrale europene, cele ale Olandei, Belgiei, Franţei, dar şi al unor experţi ai FMI, cu implicarea directă a viceguverna­torului Vlad Soare. Rezultatul: au fost  consolidate mecanismele de piaţă. Vechi structuri începeau să fie simple amintiri. Oficiul de Control al Devizelor a devenit  Direcţia Generală de Control încă din anul 1994. Concomitent,  DIV-urile si DPVE-urile au fost transformate în instrumente statistice de evidenţă a operaţiunilor de import/export.

 

Încă doi paşi înainte:  trecerea de la control la supraveghere şi de la supraveghere la supravegherea prudenţială

Esenţial, în acest sens, a fost procesul de formare a noilor structuri, corespunzătoare noilor realităţi. O echipă cu Nicolae Cinteză – director general, Emil Vasile, Mihai Dăscălescu şi  subsemnatul - directori, din care mai făceau parte regretatul Radu Melica, Corneliu Popescu, Eugenia Macavei, a format osatura noii direcţii ce avea să fie laboratorul în care au fost proiectate şi aplicate noile schimbări. Principalul obiectiv al acestei direcţii l-a constituit verificarea operaţiunilor valutare efectuate de bănci şi a creditelor acordate cu garanţia statului, în special a celor pentru industrie şi agricultură.

În esenţă însă, într-o etapă în care tranziţia de la economia închisă, de comandă, la economia deschisă, de piaţă liberă, constituia o premieră absolută pentru generaţiile ce formau populaţia activă în anii 1990, drumul pe care pornise ţara ne era în tota­litate necunoscut. Această reali­tate era evident mai pregnantă în sistemul bancar, în condiţiile în care însăşi Banca Naţională, în anii regimului comunist, îşi pierduse anvergura de bancă centrală, deve­nind o bancă comercială ceva mai evo­luată. Acesta este şi motivul pentru care, în paragraful precedent, am insistat asupra rolului guverna­torului Mugur Isărescu în stabilirea unor legături puternice cu FMI, cu mari bănci centrale europene şi cu banca centrală a Statelor Unite ale Americii, care ne-au acordat un sprijin consi­stent în structurarea ca bancă centrală a BNR şi în pregătirea profesională a tinerilor noştri specialişti.

În acea perioadă însă, de început, întregul sistem bancar românesc – atât prin structură, cât şi prin stilul de desfăşurare a întregii activităţi – era departe de cerinţele şi de rigorile economiei de piaţă. Şi nu au fost puţine acele bănci care au interpretat anapoda sintagma “piaţă liberă”, socotind că pot să facă tot ce le taie capul. În consecinţă, unele bănci au dat credite fără o analiză de risc şi fără garanţii îndestulătoare şi reale, iar problemele au început să apară în sistem, agravate şi de o legislaţie bancară depăşită de evoluţia rapidă a sistemului bancar. Cauzele acestei situaţii erau multiple: mediul economic ostil, calitatea uneori necorespunzătoare a managerilor şi a acţionarilor din bănci şi derularea foarte greoaie a procedurilor juridice. La toate acestea se mai adaugă şi lipsa de experienţa a managerilor şi a personalului bancar din acea perioadă, aflaţi încă sub influenţa practicilor de creditare dirijiste şi centralizate care stabileau ţinte de dezvoltare fără a avea la dispoziţie mecanismele necesare economiei de piaţă: legislaţia, analizele de risc, constituirea de garanţii, indicatori de solvabilitate a clienţilor s.a. Mana­ge­mentul bancar venea după o perioadă în care planul de activitate era impus de stat, iar experienţa bancară nu era adaptată pieţei libere, lipsind mecanismele necesare pentru desfă­şurarea activităţii într-o manieră prudentă. Plecând de la aceste neajunsuri din practica bancară, legislaţia a fost modificată succesiv şi îmbunătăţită, fiind astfel asigurate bazele trecerii treptate la preluarea legislaţiei şi directivelor europene, în scopul integrării în UE.

În acelaşi timp, odată cu consolidarea independenţei BNR, s-au creat premisele pentru curăţarea sistemului bancar şi crearea unei supravegheri bazate pe evaluarea riscurilor şi, mai departe, pe supravegherea prudenţială. În această perioadă, împletirea activităţii de control cu cea de supraveghere a fost determinată de inexistenţa unui sistem legislativ integrat, procesul de reformă fiind implementat abia prin pachetul legislativ din anul 1998 (Legea 58/1998 privind activitatea bancară şi Legea 101/1998 privind statutul BNR).

 

O nouă direcţie formată la BNR a preluat toate atribuţiile supravegherii prudenţiale a sistemului bancar

În septembrie 1999, în contextul implementării unei noi structuri organizatorice a BNR şi al modificării legislaţiei bancare, împreună cu Nicolae Cinteză, director şi cu subsemnatul, director adjunct, am preluat Direcţia Supraveghere, alături de o echipă puternică şi bine pregătită, formată din Lucreţia Paunescu, Bogdan Marin, Elena Georgescu, Lorina Duţă, Rodica Popa, Sanda Nicolau, Iuliana Marinescu - cu obiectivul de a realiza o supraveghere bazată pe evaluarea riscurilor şi un sistem de avertizare timpurie. La acea vreme s-a demarat un program cuprinzător de restruc­turare a sistemului bancar, destinat prevenirii riscului sistemic, vizând în mod deosebit rezolvarea situaţiei băncilor în derivă şi îmbunătăţirea calităţii supravegherii prudenţiale a întregului sistem bancar.

Un ajutor deosebit la acea dată l-am primit din partea consultanţilor americani John F Ewald şi Kathryn Woolford, veniţi prin programul USAID derulat prin Ambasada SUA din Bucureşti. Consultanţa oferită a venit într-un context în care pentru BNR era foarte important să aibă un partener de dialog care să stăpânească atât noţiuni de drept napoleonian, cât şi pe cele de drept anglo-saxon. De multe ori cele două sisteme de drept s-au constituit într-o barieră în calea înţelegerii mecanis­melor legislative din România şi de implementare a măsurilor propuse de consultanţi. Un avantaj major pentru depăşirea acestei bariere a fost pregătirea doamnei Woolford în cele două sisteme de drept, precum şi experienţa dobândită în funcţia de procuror comercial în Louisiana, SUA.

Problemele cu care se confrunta sistemul bancar din acea perioadă au determinat implementarea unui sistem uniform de rating şi de avertizare timpurie, eliminarea din sistem a băncilor cu probleme şi fără posibilităţi de redresare şi implicit eliminarea  riscului de contaminare. Noul sistem de monitorizare s-a bazat pe crearea unor matrici ale riscurilor şi introducerea unor indicatori de prudenţă bancară, care să reflecte situaţia fiecărei bănci şi eventualele evoluţii deficitare din cadrul sistemului bancar. La aceasta s-a adăugat instituirea unui climat de disciplină bancară prin creşterea exigenţei în analiza deficienţelor şi sancţionarea băncilor, stabilirea unor criterii selective privind acţionarii şi conducătorii acestora şi perfecţio­narea profesională a supra­ve­ghe­torilor. Activitatea de supraveghere a fost orientată către evaluarea performanţelor şi analiza în dinamică a situaţiei fiecărei bănci, verificarea gradului de respectare a cerinţelor prudenţiale şi adoptarea, pe această bază, a măsurilor de prevenire a deteriorării situaţiei financiare a băncilor în cauză şi stabilirea sancţiunilor legale aplicabile în cazul nerespectării cadrului legal.

 

Întărirea capacităţii de supraveghere prudenţială a BNR

Legile din primăvara lui 1991 – Legea Statutului BNR şi Legea băncilor comerciale – au avut un rol decisiv în trecerea de la sistemul bancar propriu economiei închise, de comandă, de dinainte de decembrie 1989, la un nou sistem bancar, de tip european, care să susţină reformele specifice unei economii deschise, de piaţă. Şi, mai cu seamă, reforma Băncii Naţionale, care şi-a asumat rolul de bancă centrală a ţării. Un rol important a avut şi dezvoltarea a ceea ce s-a numit etajul doi al sistemului bancar, cu un număr mult sporit de bănci comerciale, care să asigure intermedierea financiară, finanţarea bugetului şi a economiei reale, creditarea populaţiei.

Acest sistem bancar nou, cu cele două etaje – banca centrală şi băncile comerciale – era deja rodat în 1998 ca rezultat al transpunerii în viaţă a obiectivelor şi atribuţiilor trasate prin legile din 1991. Atunci însă, în 1998, faţă de 1991, societatea românească era în bună măsură schimbată, fuseseră făcuţi deja paşi importanţi înainte pe calea economiei de piaţă. Dar noile împrejurări, în primul rând începerea tratativelor la aderarea la Uniunea Europeană au impus cerinţe noi şi în privinţa dezvoltării sistemului bancar.

Două evenimente, din anul 1998, au avut un rol de primă importanţă, ce a asigurat întărirea capacităţii de supraveghere prudenţială a Băncii Naţionale. Am în vedere, în primul rând, faptul că în acel an Parlamentul României a trecut la îmbunătăţirea legilor bancare din 1991, prin adaptarea lor la noile condiţii istorice. Aşa cum s-a subliniat în dezbaterea parlamentară, îmbunătăţirile aduse atunci legilor bancare au fost făcute cu faţa la Uniunea Europeană.

În baza legilor din 1998, s-a trecut deîndată la reorganizarea Băncii Naţionale iar, în cadrul noii structuri organizatorice, un rol dintre cele mai importante a revenit activităţii de supraveghere prudenţială. Direcţia de supraveghere a fost întărită, a dobândit autonomie în sistemul băncii centrale, plus o mult mai mare autoritate. Totodată, legile din 1998 au facilitat schimbări esenţiale atât în privinţa răspunderilor băncilor comerciale faţă de organizarea întregii lor activităţi, cât şi cu referire la cadrul de intervenţie al supraveghetorilor BNR în cazuri de încălcare a cerinţelor legale.

Al doilea eveniment important, din 1998, a fost legat de expirarea mandatului CA al BNR, şi de numirea unui nou Consiliu. Notabil, cu deo­sebire, este că guvernatorului, prim-vice­guvernatorului şi altor membri ai Con­siliului le-au fost reînnoite man­datele şi, astfel, a fost asigurată con­tinuitatea reformelor deja începute. În acelaşi timp, numirea ca vicegu­ver­natori a lui Mihai Bogza şi a lui Cristian Popa a avut o contribuţie im­portantă la buna coordonare a Supravegherii Prudenţiale şi a Politicii Monetare, în litera şi în spiritul îmbu­nătăţirilor aduse legilor bancare în 1998.

Implementarea unei noi structuri organizatorice în anul 1999, în baza legii statutului BNR îmbunătăţite în 1998, a reprezentat o  regândire a  funcţiei de supraveghere.  Semnificativ este şi faptul  că îmbunătăţirile legislative  s-au suprapus cu numirea, în anul 1998, a noului Consiliu de Admi­nistraţie. De o importanţă cardinală a fost şi  aprobarea strategiei de curăţare a sistemului bancar de băncile cu probleme şi implementarea unei supravegheri bazate pe evaluarea riscurilor. Cu susţinerea viceguver­natorului Mihai Bogza, coordonator al supravegherii în acea perioadă, s-a dezvoltat sistemul de avertizare timpurie ce a stat la baza supravegherii bazate pe evaluarea riscurilor pentru implementarea acestui deziderat şi totodată pentru eliminarea posibilităţii de contaminare a băncilor din sistem de către cele cu probleme.

Astăzi, după atâta timp, nu s-a stins încă ecoul acelor ani în care mi-a fost încredinţată răspunderea  de director adjunct al Direcţiei Supraveghere. Utilizarea sistemului de avertizare timpurie şi aplicarea lui în sistemul bancar a determinat şi o împărţire a băncilor cu probleme între noi, aşa că o lungă perioadă de timp analizele prudenţiale pentru aceste bănci se prelungeau până noaptea târziu, iar a doua zi dimineaţa ne împărtăşeam rapid informaţiile colectate şi o luam de la început. Au fost momente în care alternau discuţiile pe durata mai multor zile, fie cu acţionarii pentru majorarea capitalului social, fie cu conducătorii băncilor pentru conştien­tizarea de către aceştia a problemelor cu care se confruntau şi a măsurilor pe care trebuiau să le adopte rapid pentru redresare, toate aceste etape contri­buind la consolidarea încrederii între bancheri şi supraveghetori.

 

O legendă infirmată de realitate: „Băncile cad ca popicele“

Deciziile privind întărirea capacităţii de Supraveghere a BNR, ca şi adoptarea noului statut al Direcţiei de Supraveghere au avut efecte benefice, resimţite puternic în activitatea practică. În scurt timp a devenit istorie practica potrivit căreia, înainte de 1999, verificările făcute la bănci cum erau Dacia Felix, Credit Bank, BIR, Albina, Bankcoop, Columna Bank se loveau de dificultăţi în adoptarea de măsuri de remediere şi sancţiuni. Această situaţie era conse­cinţa directă a lipsei unei legislaţii cu acţiune eficientă, corespunzătoare acelei etape, care să permită imple­men­tarea unei măsuri de consolidare a situaţiei financiare din fiecare bancă. Această realitate a cunoscut o schimbare fundamentală odată cu îmbunătăţirea legilor bancare în 1998.

Până în 1998, în nenumărate împrejurări, băncile care încălcau grosolan legităţile economice obiective se apărau în faţa supravegherii Băncii Naţionale, în unele cazuri chiar în justiţie, cu faptul că legile bancare nu prevedeau sancţiunile care la acea dată erau practicate în toată Uniunea Euro­peană. O situaţie specială, întâlnită la una din băncile cu probleme în acei ani, respectiv Credit Bank, a fost acordarea unui credit de valoare foarte mare unei firme din Slobozia pentru activitate curentă, dar care a fost utilizat pentru construcţia unei ferme identice cu cea din serialul Dallas, popular în acea perioadă. Pentru a îmbogăţi peisajul, firma a solicitat şi primit un credit suplimentar pentru construcţia unei copii a turnului Eiffel din Paris. Acest credit este un singur exemplu dintre multe altele care au contribuit la falimentarea băncii şi a avut la bază idei şi proiecte fanteziste, finanţate de un management ancorat încă în megalomania perioadei comu­niste.

Tot legat de Credit Bank  edificatoare este surpriza pe care am avut-o, împreună cu colegii mei, când am identificat un credit acordat de bancă propriilor acţionari ai băncii şi utilizat de către aceştia pentru majorarea capitalului social al Credit Bank. Fără comentarii!

Lista poate continua cu multe alte exemple de situaţii referitoare la creditele acordate, cunoscute drept cauză pentru falimentele înregistrate în acea perioadă, unul dintre acestea putând fi menţionat la Banca Dacia Felix din Cluj, unde managementul afectat de grandomanie, cu amestecul acţionarilor în administrarea băncii, confunda resursele financiare şi valutare ale băncii cu propriile resurse, prin utilizarea acestora în sponsorizarea de competiţii sportive cu premii fabuloase pentru acea vreme sau acordarea de donaţii la nivelul unor sume pe care banca nu şi le putea permite fără a fi destabilizată. Legat de situaţia financiară a Dacia Felix, păs­trez şi azi în memorie conţinutul unui articol publicat în presa vremii, în ziarul Ade­vărul, care menţiona: „Pre­şe­dintele băncii poartă cel puţin o ma­re răs­­pundere: transformarea con­ta­bili­tăţii băncii dintr-un instrument de evi­denţă a realităţii într-o oglindă a ingi­­neriilor celor care au sărăcit banca“.

Şi nu numai atât! O revedere sumară a rapoartelor de supraveghere din acea perioadă dezvăluie o serie de nereguli greu de neimaginat în zilele noastre, cum au fost cele de falsificare a unor aprobări prealabile din partea BNR pentru a trece ilegal în rândul acţionarilor semnificativi o serie de socie­tăţi deţinute de acţionarul majoritar al băncii.

Astfel de situaţii ne arată că nu toate acţionariatele din băncile comer­ciale, în acele vremuri, au înţeles bine rostul sistemului bancar.  Petru unii acţionari, băncile erau percepute  ca mijloace pentru obţinerea unor foloase proprii, fapt ilustrat de tâlcul unei butade pe care a folosit-o atunci guver­natorul BNR într-o prezentare colo­rată a acestei realităţi: „beţivul care îşi face cârciumă cu iluzia că va putea să bea gratis“.

În cazul particular al acestor două bănci, Dacia Felix şi Credit Bank, este de subliniat faptul că abia în momentul în care au intrat în vigoare legile îmbunătăţite BNR a fost în măsură să abordeze o suită întreagă de încercări pentru reabilitarea situaţiei financiare a acestora, de la asistenţă acordată prin instituirea unor comisii de suprave­ghere specială până la acordarea de sprijin financiar sub diverse forme. Nu a lipsit, desigur, aplicarea graduală a sancţiunilor pentru nerespectarea normelor de prudenţă bancară, în conformitate cu legislaţia  îmbunătăţită şi declanşarea în instanţă a proce­durilor privind reorganizarea sau lichidarea judiciară. Imposibilitatea redresării şi deteriorarea în continuare a activităţii celor două instituţii a condus la retragerea autorizaţiilor de funcţionare ale acestor două bănci.

Cazul Banca Turco Română ocupă o situaţie aparte prin utilizarea unei contabilităţi duble (şi nu cea a lui Luca Pacioli în partidă dublă!) prin care se prezenta o situaţie frauduloasă dar cosmetizată a băncii, total diferită de realitate. Este încă un exemplu de bancă falimentată de acţionar prin gajarea, cu banii băncii, a unor împru­muturi externe ale acestuia de ordinul zecilor de milioane de dolari americani şi înregistrarea acestor operaţiuni în contabilitatea băncii ca fiind depozite plasate la termen în Turcia.

Un alt caz de management defec­tuos, credite preferenţiale, capital erodat şi lipsă de lichiditate a fost cel al Bankcoop. Un exemplu grăitor mi-l reamintesc a fi cel identificat cu ocazia veri­ficărilor din acea perioadă referitor la creditul în valoare de 47 milioane de mărci germane acordat unui interme­diar care solicita finanţare pentru importul de combine agricole John Deere din SUA. Banca acordă creditul, garanţia fiind chiar combinele finanţate - debitorul dispare, creditul devine neperformant şi banii rămân nerecuperaţi. De asemenea, este de amintit şi  finanţarea unei investiţii fără niciun fel de garanţii, fără aport al inves­titorului, pentru o fabrică de muniţii la Chiajna, aici fiind vorba de armament... scos din uz. Şi această investiţie era de milioane de dolari SUA!

Am redat numai câteva dintre foarte multele deficienţe înregistrate la aceste bănci, cauza eşecului fiind în esenţă managementul defectuos, ignorarea regulilor de prudenţă, acordarea de credite preferenţiale de valori foarte mari propriilor acţionari sau administratori şi unor personaje din anturajul acestora. Toate acestea au fost în unele cazuri posibile şi prin utilizarea unor contabilităţi duble prin care s-au acoperit operaţiunile frauduloase efectuate.

Trăgând linie si adunând, voi sublinia cât de ridicolă a fost o afirmaţie a unui politician al timpului, care a aruncat  în dezbaterea publică o vorbă goală, si anume că în România „băncile cad ca popicele“. Mai cu seamă că a adăugat: „acest dezastru se petrece sub ochii închişi ai Băncii Naţionale“. Pentru că a deformat total realitatea. Şi pentru că această afirmaţie, care s-a rostogolit ani de-a rândul prin voci rău informate, a perpetuat o minciună.

În primul rând, băncile nu cădeau ca popicele. Erau anii 1990, în a doua lor parte, când s-a produs o creştere explozivă a sistemului bancar, numărul băncilor comerciale urcând la 40 de unităţi. Cele mai multe dintre aceste bănci funcţionau normal, chiar erau performante, iar câteva bănci legate de vechi obiceiuri introduceau riscuri în sistem. Aceste bănci urmau să facă singure o alegere obligatorie: ori îşi schimbă comportamentul, ori trebuie să-şi accepte falimentul.

În al doilea rând, a fost un caz de orbire să afirmi că în sistemul bancar „se petrece un dezastru sub ochii închişi ai Băncii Naţionale“. Toate, absolut toate acţiunile extrem de riscante ale acelor bănci comerciale, care au ajuns în stare de faliment prin propria nesăbuinţă, au fost descoperite de supraveghetorii  Băncii Naţionale. Niciun detaliu nu a fost scăpat din vedere. Se spune că, într-o grădină,  grădinarul bun vede crăcile cărora le este dat să cadă...si le taie. La fel, BNR a văzut băncile care îşi riscau propria cădere, le-a însemnat  aşa cum am arătat mai sus a intensificat controalele, analizele, a introdus supravegheri speciale, dar... s-a lovit de lungul timp de aşteptare până când a fost  îmbunătăţită legislaţia, în 1998, fapt ce a asigurat întărirea capacităţii de supraveghere prudenţială a BNR. şi, desigur, restructurarea prin insolvenţă si falimentul bancar.

 

Noi strategii de consolidare a sistemului bancar

Acele bănci în derivă, dar care s-au adaptat cerinţelor privind restructu­rarea si redresarea, au fost salvate. Altele, fie că nu au cooperat cu Banca Naţională şi cu instanţele în aplicarea planurilor de reorganizare, fie că nu mai aveau nicio ieşire din situaţiile de defectare a plăţilor, au intrat în faliment si s-au reîntors în poziţia de simple societăţi comerciale, fiind radiate din sistemul bancar.  

Banca Agricolă, de exemplu, a fost salvată prin vânzare. Cunosc bine acest caz, fiindcă am fost vicepreşedinte al comisiei ce s-a instituit pentru privatizarea acestei bănci. îmi este greu să uit lungile zile si nopţi de negocieri. A urmat, apoi, privatizarea Băncii Comerciale Române. Au fost două privatizări de succes, în sensul că efortul  uriaş de a trece peste obstacole şi momente de tensiune s-a finalizat cu semnarea contractelor de vânzare.

Privatizarea acestor două bănci cu capital de stat a fost o componentă esenţială a reformei sistemului bancar, menţionată drept obiectiv al autori­tăţilor române în cadrul Acor­dului stand-by încheiat cu Fondul Monetar Internaţional pentru perioada 1994-1995. Această situaţie a fost deter­minată şi de faptul că, în condiţiile în care situaţia economico-financiară a ţării noastre nu permitea susţinerea recapitalizării băncilor cu sumele necesare, singura soluţie identificată ca fiind potrivită a fost privatizarea acestora. Adoptarea, în anul 1997, a Legii nr. 83 privind privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul era acţionar a vizat facilitarea acestui proces, prevăzându-se meto­dele posibile de vânzare a pachetului majoritar de acţiuni.

O bornă importantă în strategia de consolidare a sistemului bancar şi a economiei a constituit-o agrearea de către toate partidele parlamentare a programului naţional de dezvoltare a României, pentru aderarea la Uniunea Europeană, elaborat pe perioada man­datului de premier a guver­nato­rului BNR, care a asigurat stabilirea şi defi­nirea unor etape de urmat, chiar şi pentru eliminarea ezitărilor şi a bloca­jelor din activitatea economică în general şi din activitatea financiar-bancară în special.

Un alt moment important l-a reprezentat invitaţia adresată BNR de a participa, începând cu anul 2004, la CEBS (Comitetul European al Supraveghetorilor Bancari) în Londra, la început în calitate de observator, apoi după 2007 în calitate de membru cu drepturi depline la EBA (Au­tori­tatea Bancară Europeană) şi la BCE (Banca Centrală Europeană) în Frankfurt.

O etapă importantă în activitatea BNR a reprezentat-o anul 2004, prin numirea unui nou CA al BNR. Cu implicarea Guvernatorului Mugur Isărescu şi a Prim-viceguvernatorului Florin Georgescu, coordonator al funcţiei de supraveghere, a avut loc un amplu proces de adaptare şi actualizare a legislaţiei bancare având drept scop acomodarea acesteia în perspectiva aderării în Uniunea Europeană. Intensi­ficarea eforturilor de armo­nizare a legislaţiei bancare româneşti cu prevederile directivelor comunitare s-a concretizat în modificarea şi completarea Legii bancare nr. 58/1998, în sensul introducerii unor competenţe în domeniul supravegherii pe baze consolidate a instituţiilor de credit, prin utilizarea principiilor autorizaţiei unice bancare şi recunoaşterii reciproce a autorizaţiilor şi sistemelor de supra­veghere prudenţială. Procesul de alinie­re la cerinţele comunitare a conti­nuat şi în perioada 2005-2008, prin emi­terea OUG 99/2006, în care s-a acor­dat o atenţie deosebită suprave­gherii acti­vită­ţii diverselor categorii de instituţii de credit (bănci comerciale, coope­rative de credit, bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ, bănci de credit ipotecar şi instituţii emitente de monedă electronică).

 

De la supravegherea „de conformitate“ la supravegherea bazată pe risc

În acest nou context, o realizare deosebită a fost  trecerea progresivă de la supravegherea bazată pe conformitate la cea bazată pe risc, după un proces extrem de laborios de reconfigurare a funcţiei de suprave­ghere a BNR, care a fost desfăşurat cu succes într-o primă etapă până în 2008 potrivit concluziilor şi calificativelor favorabile obţinute din partea Băncii Mondiale şi a FMI în cadrul programului de evaluare a sectorului financiar - FSAP (Financial Sector Assessment Program).

Din acest moment, au fost puse bazele unei transformări a funcţiei de supraveghere într-o supraveghere modernă bazată pe identificarea, măsurarea şi monitorizarea riscurilor la care băncile pot fi expuse în activitatea desfăşurată şi acordarea de scoruri (ratinguri) prin utilizarea unor matrici de evaluare a riscurilor aprobate de conducere şi conforme cu legislaţia europeană implementată treptat.

Reglementarea şi repoziţionarea funcţiei de supraveghere în confor­mitate cu legislaţia UE a determinat modificări succesive în organizarea Direcţiei Supraveghere, prin crearea servi­ciului de supraveghere pru­den­ţială a instituţiilor financiare neban­care, a instituţiilor de plată şi a insti­tu­ţiilor emitente de monedă elec­tronică. Remarcabilă, aici, este  implicarea colegului Costel Stanciu şi a serviciului  de prevenire a spălării banilor şi de combatere a spălării banilor, cu im­plicarea colegilor Corneliu Popescu şi Cătălin Davidescu. Aceste modificări au înregistrat o ultimă completare prin crearea unei structuri dedicate, în spe­cial, avizării actelor de supraveghere.

În ceea ce priveşte instituţiile financiare nebancare, necesitatea unui cadru legislativ specific  de organizare, funcţionare şi supraveghere a fost justificată de amplificarea activităţii de creditare derulate de aceste entităţi, în condiţiile unui ritm deja foarte alert al creditelor contractate de populaţie de la băncile comerciale. Sesizând importanţa acestei activităţi şi necesitatea includerii atribuţiilor de supraveghere în aria de competenţă a BNR, odată cu elaborarea Legii nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, s-a asigurat corelarea cadrului de reglementare aplicabil IFN cu principiile guvernanţei corporatiste stabilite de legea generală (Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).

 

Un obiectiv de prim ordin: prevenirea şi combaterea spălării banilor

O altă provocare majoră pentru BNR a constituit-o subiectul activităţii de prevenire a spălării banilor. După atacul terorist suferit de SUA în septembrie 2001, BNR a conştientizat pericolul pe care îl reprezintă utilizarea sistemului bancar în vederea spălării banilor şi a adaptat programul anual de supraveghere prin introducerea în planurile de inspecţie a tematicilor de control referitoare la spălarea banilor. În aceste condiţii, cu ajutorul asistenţei tehnice primite din partea Ambasadei SUA începând cu anul 2006, s-a specializat un colectiv format dintre colegii din cadrul Direcţiei Suprave­ghere în vederea preluării atribuţiilor de verificare din acest domeniu.

Complexitatea şi creşterea importanţei acestei activităţi a impus înfiinţarea unui serviciu specializat, începând cu anul 2009, responsabil cu supravegherea modului în care instituţiile de credit administrează procesele de prevenire a spălării banilor şi finanţării terorismului. Toate acestea au determinat modificări succesive ale cadrului de reglementare în domeniu, ale practicilor de supraveghere şi ale mecanismelor de administrare a riscului implementate la nivelul fiecărei instituţii de credit.

Libera circulaţie a capitalurilor şi dreptul unei instituţii de credit de a presta servicii financiare în mod liber pe teritoriul Uniunii, valori funda­mentale ale construcţiei europene, pot fi exploatate de către cei care spală bani sau finanţează terorismul. La aceste valori fundamentale, se adaugă noile tehno­logii financiare care cresc sem­nificativ viteza de procesare a tran­zacţiilor şi înlesnesc, totodată, accesul general la sistemul financiar, în special în mediul digital, vulnera­bilizând meca­nismele de preve­nire şi comba­tere a spălă­rii banilor şi finanţării teroris­mului.

Astfel, consolidarea cadrului de reglementare la nivel european şi implicit la nivel naţional a devenit un obiectiv fundamental care impune continuitate şi promptitudine în corelarea permanentă a dezvoltării pieţei financiar-bancare cu mecanis­mele ei de protecţie internă. în acest context, este important de subliniat apariţia ultimelor două reglementări europene, Directiva (UE) 2015/849 şi Directiva (UE) 2018/843, care au rolul de a transpune în legislaţia ţărilor membre recomandările emise de Grupul de Acţiune Financiară Internaţională (FATF), organism care stabileşte standardele în această arie, raportat la nevoia de a crea mecanisme de apărare performante. România, ca stat membru al Uniunii Europene, prin Legea nr.129/2019, cu modificările şi completările ulterioare, a transpus la nivel naţional cerinţele celor două directive menţionate.

Implementarea noilor cerinţe legislative instituite prin directivele euro­pene şi preluate prin legislaţia na­ţio­­nală a determinat instituţiile finan­ciare să aşeze în primul rând pe prin­cipii bazate pe prudenţă procesele de pre­venire şi combatere a spălării ba­nilor şi finanţării terorismului şi, în al doilea rând, să revizuiască politicile de resurse umane şi infrastructurile tehnice.

În acea perioadă, au fost intensi­fi­cate analizele făcute în băncile comer­ciale, împreună cu colegii mei, din perspectiva resurselor umane, într-un mo­ment în care acestea se confruntau cu un deficit considerabil de analişti, fiind obligate să acţioneze pe linia formării acestora în cadrul unor pro­grame interne dedicate sau prin inter­me­diul cursurilor de formare organi­zate de Institutul Bancar Român.

În procesul de implementare şi aplicare a noii legislaţii, instituţiile fi­nan­ciare au avut obligaţia efectuării unor evaluări proprii ale profilului de risc, în vederea identificării factorilor de risc de spălare a banilor şi finanţare a terorismului asociaţi propriei clien­tele, serviciilor şi produselor oferite pieţei.

Această perioadă a fost extrem de dificilă în ceea ce priveşte comuni­carea, mai ales din perspectiva relaţiei client-bancă, când am sesizat o abordare caracterizată mai degrabă prin  lipsă de dialog şi chiar în unele cazuri prin trimiterea clienţilor pentru expli­caţii la BNR. Această abordare a condus la o creştere a petiţiilor adresate BNR de către clienţii nemul­ţumiţi de deciziile de acest tip luate de bănci la care se adăuga lipsa explica­ţiilor la solicitările de actualizare a datelor personale.

În acele momente, în comunicarea instituţiilor de credit cu clientela, la ghişeu, sau prin sistemele de comunicare la distanţă, prin trimiteri la reglementări legale fără a se preciza cu exactitate care sunt acelea sau, în mod eronat, la instrucţiuni exprese ale băncii centrale, care în realitate nu au fost niciodată transmise în sistem, apărea frecvent motivarea, imaginară desi­gur, că sunt aplicate dispoziţiile băncii centrale.

Deseori, a existat o abordare super­­­­ficială în relaţia cu clienţii, de natură să aducă prejudicii reputaţio­nale atât instituţiilor de credit, cât şi Băn­cii Naţionale a României, în calita­te de autoritate de supraveghere, fă­cân­du-se astfel dovada absenţei pregă­tirii unitare la nivelul băncilor a per­so­nalului din prima linie în contact cu clienţii; şi, totodată, o înţelegere inadec­vată a cerinţelor noii legislaţii în do­me­niu.

Pentru evitarea perturbării nejustificate a accesului la serviciile financiare, în linie cu dispoziţiile în materie ale Ghidurilor emise de Autoritate Bancară Europeană, am continuat împreună cu colegii mei şi cu sprijinul direct al Guvernatorului Mugur Isărescu, demersurile de instruire şi explicitare la nivelul instituţiilor financiare cu accent pe asigurarea unui echilibru rezonabil între necesitatea de a atenua riscul şi nevoia de incluziune financiară. în acest scop, am solicitat instituţiilor să stabilească şi să pună în aplicare politici şi proceduri scrise, adecvate, prin care să se asigure că abordarea lor privind aplicarea măsurilor de cunoaştere a clientelei nu are ca rezultat refuzul nejustificat al accesului clienţilor legitimi la serviciile financiare.

Nu în ultimul rând, în contextul restricţiilor de deplasare impuse în ultimul an de situaţia epidemiologică, am adus în atenţia instituţiilor de credit necesitatea de a adapta reglementările interne la circumstanţele legitime pentru care clienţii nu pot întreprinde anu­mite demersuri în procesul de actua­­lizare a datelor (în carantină, izolare sau bolnavi), circumstanţe în care procesele obişnuite pentru gestio­narea acestor situaţii (inclusiv încheie­rea relaţiei de afaceri) ar putea fi neadec­vate.

În prezent, BNR colaborează cu celelalte autorităţi naţionale care au competenţe în acest domeniu, fiind implicată în evaluarea riscurilor de spălare a banilor şi finanţare a terorismului la nivel naţional, având în acelaşi timp o colaborare strânsă cu organismele corespondente –autorităţi de supraveghere din cadrul UE.

De menţionat este şi faptul că, potrivit ultimului Raport Moneyval (Comitetul de experţi în evaluarea măsurilor de combatere a spălării banilor şi a finanţării terorismului), sectorul bancar românesc deţine un nivel bun de înţelegere al obligaţiilor care îi revin, iar acţiunile BNR au determinat îmbunătăţirea proceselor şi sistemelor legate de prevenirea spălării banilor şi finanţării terorismului. În acest context, amintesc şi faptul că în evaluările făcute de experţii EBA şi ai Consiliului European sunt subliniate aspectele pozitive referitoare la activitatea BNR în ceea ce priveşte gestionarea acestui fenomen.

Privind retrospectiv, pot spune că momentele cele mai dificile în activitatea de supraveghere, piatra de încercare şi momentul „zero“, au fost cele de la începutul anilor 2000, legate de curăţarea sistemului, atacurile speculative asupra leului, FNI-CEC, Banca Română de Scont, Banca Internaţională a Religiilor, Bankcoop şi nu în ultimul rând de consolidarea încrederii şi comunicării între BNR şi sistemul bancar.

 

Sistem bancar românesc – sistem bancar modern integrat în UE

Sintetizând, consider că sistemul bancar romanesc a evoluat permanent de la sfârşitul anului 1999, când creditele neperformante acumulate reprezentau peste 35% din totalul portofoliului de credite, volumul crean­­ţelor restante şi îndoielnice depăşeau cu mult posibilităţile de acoperire pe căi normale respectiv recapitalizare şi/sau intensificarea activităţilor de recuperare, iar sistemul înregistra pierderi, ajungând la începutul anului 2021, la o rată a creditelor neperformante conform metodologiei stabilite de Autoritatea Bancară Europeană (ABE) reprezen­tând un minim istoric de 3,8%.

În acelaşi timp gradul de acoperire cu provizioane înregistrează un nivel ridicat de 64% , indicator pentru care România deţine primul loc în rândul celor 29 ţări care raportează la ABE, cu mult peste media UE de 44,9% la decembrie 2020.