Adrian Vasilescu, BNR: De ce a majorat BNR dobânda de referinţă cu numai 0,25%

Decizia de marţi 9 noiembrie a CA al BNR referitoare la  creşterea dobânzii de politică monetară fusese anticipată de cei mai mulţi dintre  analiştii pieţelor  financiare. Doar că, influenţaţi de maniera drastică în care băncile centrale din Cehia, Polonia şi Ungaria au sărit de la dobânzi aproape de zero la rate între 1,75 şi  2,75 la sută, în analize se prefigura un salt impus prin decizia băncii noastre centrale  de cel puţin 0,50 la sută. Predicţie greşită! În stilul propriu, BNR a optat pentru o mişcare prudentă, de numai 0,25 la sută, aşa că dobânda a urcat de la 1,50 la sută - nivel stabilit la 5 octombrie a.c. - la 1,75 la sută în prezent!

Prudenţă firească. Pentru că dobânzii  de politică monetară a BNR - dincolo de rolul de baraj în calea inflaţiei - îi revin şi alte misiuni importante, motiv pentru care este supranumită şi dobânda-cheie: 1) arată tendinţele politicii monetare; 2) indică la ce costuri băncile obţin lichiditate de la banca centrală; 3) influenţează dobânzile la care băncile se împrumută între ele pe piaţa interbancară; 4) trasează jaloane pentru diversitatea dobânzilor practicate de băncile comerciale în relaţiile contractuale cu creditorii şi cu debitorii lor. De aici şi răspunderea  ce i-a revenit Consiliului  de Administraţie al BNR în şedinţa de ieri, când a  stabilit  prin vot nivelul acestui indicator de referinţă, obligat fiind  să ţină cont de  impactul multiplu pe care  mişcarea imprimată dobânzii-cheie îl va provoca inevitabil întregii economii în perioada imediat următoare.

Simptomele inflaţioniste din octombrie anul curent, adăugate  galopului peste aşteptări din septembrie, impuneau o mişcare în sus a dobânzii. Opţiunea făcută - creştere la 1,75 şi nu la 2,00 la sută - a reieşit însă din  evaluări multidisciplinare: calcule ale probabilităţilor, modelări macroeconomice, analize statistice, sociologice, psihologice. În general, a fost  analizată realitatea din sistemul preţurilor de consum  în raport cu tabloul ţării şi al lumii.

Şi, desigur, în raport  cu tabloul anilor care au trecut. Pentru că anii de după criza precedentă, cu deosebire,  ne-au lăsat o zestre importantă: o experienţă acumulată în condiţii reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieşind din normalitate“ şi alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, s-a văzut obligată să facă o politică monetară în acord cu realităţile concrete ale României şi, totodată, să nu se distanţeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale. Având convingerea că atât dobânzile de nivel zero,  cât şi cele care urcă aproape de rata inflaţiei sau peste, nu au viitor.

Începând din toamna lui 2017, când autorităţile de reglementare au scumpit în valuri succesive energia electrică, gazele naturale şi căldura, întregul tablou al pieţei de consum a fost puternic afectat. Inflaţia, luându-şi avânt, avea să se înscăuneze pentru doi ani, atacând în mai 2018 cel mai înalt vârf al ciclului, de 5,41 la sută. Dacă Banca Naţională, în situaţia dată, ar fi avut o dobândă-cheie aproape de zero, aşa cum i se ceruse cu insistenţă, ar fi fost nevoită să streseze piaţa monetară şi economia în general cu un salt al acestui indicator greu de suportat. Trei ar fi fost principalele costuri ale unui tratament atât de dur: 1) ar fi fost lovită creşterea economică, probabil s-ar fi ajuns chiar la recesiune; 2) s-ar fi produs o scumpire considerabilă a creditelor; 3) etapele de creşteri salariale din 2018 şi 2019 nu ar mai fi fost posibile. Dar nu s-au întâmplat aceste blocaje.

Totodată, refuzând să-i ţină scara dobânzii-cheie ca aceasta să urce mai sus de 2,50 la sută, BNR a avut grijă ca şi creşterea minimă de 0,75 de puncte procentuale (de la 1,75 la 2,50 la sută) să fie făcută treptat, în trei etape. Această strategie, cu o dobândă de politică monetară la jumătatea ratei inflaţiei, susţinută însă de banca centrală cu întregul său  arsenal, şi-a dovedit eficienţa. Aşa că, în cea de-a doua etapă a ciclului inflaţionist, din iunie 2018 până în martie 2019, deşi preţurile au fluctuat, ba urcând, ba coborând, pe net a rezultat o scădere a ratei inflaţiei de aproape un punct procentual şi jumătate, de la 5,41 la 4 la sută. După care au urmat 21 de luni, până în decembrie 2020, cu un recul de la 4,00 la 2,06 la sută. De-a lungul întregului an 2020, în plină criză, inflaţia s-a menţinut la un nivel optim.

A reizbucnit însă în 2021, pe fondul liberalizării pieţei electricităţii şi gazelor naturale, liberalizare făcută de asemenea  într-un moment neinspirat. Dacă, din ianuarie şi până în 5 octombrie, BNR a lăsat nemişcată dobânda de politică monetară, la nivelul de

1,25 la sută, motivul a fost unul obiectiv, explicat public. Şi anume, că pentru oricare dintre băncile centrale din lume ar fi nu doar ineficient, ci şi contraproductiv să atace cu dobânda de politică monetară o inflaţie cauzată de preţuri extravagante la gaze şi la electricitate.

De ce însă, începând din octombrie, a urcat în două etape dobânda, întâi de la 1,25 la 1,50 şi acum la 1,75 la sută?  Pentru că, deşi principalele cauze continuă să fie tot electricitatea şi gazele, acum influenţele lor încep să fie resimţite în preţurile generale. Lângă alte cauze, între care scumpirea alimentelor, blocajele din lanţurile de aprovizionare şi consumul privat.

Deducem de aici, pe bază de probe deci, că Banca Naţională aplică o strategie de politică monetară care nu lasă loc nici pentru relaxări inutile şi nici pentru restricţii inutile. Cu grijă, să nu sufoce economia şi să nu pună în pericol stabilitatea financiară.