Adrian Vasilescu, BNR: De anul 2021 nu ne-am despărţit râzând

Anul 2022, prin aprilie-mai, ar urma să marcheze - dacă previziunile recente se vor adeveri - sfârşitul pandemiei. Sau mai degrabă, începutul sfârşitului pandemiei, pentru că nu se aşteaptă nimeni ca actuala criză globală a sănătăţii publice, care seceră vieţi şi muşcă din creşterea economică, din venituri şi din locurile de muncă începând din primăvara lui 2020, să înceteze în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră în întreaga lume. Iar noi, în România, dacă luăm în calcul rata de vaccinare şi ostilitatea unor cercuri ale populaţiei faţă de măsurile de prevenţie, nu avem de ce să sperăm că vom fi printre primii ce vor spune adio pandemiei. Şi asta chiar în împrejurarea în care ministrul sănătăţii ar avea dreptate, în sensul că rata de vaccinare nu ar fi 40 la sută, cum susţin comunicatele oficiale, ci de 50 la sută. Cum a calculat? Plecând de la populaţia rezidenţială, care n-ar fi de 19,50 de milioane , luată ca bază, ci cu vreo două milioane mai puţin. De aici rezultând o rată de vaccinare mai mare cu 10 procente. Rată care s-a convertit  în…indicator economic.

Să presupunem că a calculat corect. Iar  rata de vaccinare ar rezulta dintr-un număr de 8 milioane de persoane vaccinate în raport cu o populaţie rezidenţială de numai 17-18 milioane. Şi în acest caz, tot suntem cu 25 de procente sub media Uniunii Europene, ce a sărit peste 75 la sută la sfârşitul anului de care abia ne-am despărţit. Cum însă mulţi dintre compatrioţii noştri, dintre cei care muncesc în alte state ale UE dar au în continuare şi cetăţenie română, şi domiciliu în ţară, au venit acasă ca să se vaccineze, poate că şi cifra de 8 milioane ar trebui să fie împărţită cu ei.

Şi mai e ceva. Între cele 27 de state UE, doar 7 au populaţii între  83 şi 17  milioane de locuitori, România şi Olanda împărţind, după calculele Ministerului Sănătăţii, locurile 6 şi 7. Urmează o ţară cu 11 milioane de locuitori, trei cu câte 10 milioane, una cu 8 şi alta cu 7. Alte 14 ţări  au între 5 milioane şi 400.000 de locuitori. Ceea ce înseamnă că România, a şasea ţară ca mărime a populaţie din Uniunea Europeană, nu poate miza pe „contaminarea în masă” cu aceeaşi eficienţă cu care o pot face ţările cu 4-5 milioane de locuitori. Sau cele cu 10 ori 11 milioane. Soluţiile rămân, aşadar, prevenţia şi vaccinarea.

Cifrele ministrului sănătăţii, privind rata de vaccinare, atrag însă atenţia asupra unui alt cadru de analiză: raportul dintre PIB-ul ţării şi populaţia rezidenţială, în condiţiile în care am împărţit forţa de muncă, inclusiv partea ei super-specializată, cu ţările dezvoltate din UE. Desigur, primele calcule pentru 2021 le vom avea în primăvară. Dar avem calculele pentru primul an de criză: 2020. Cifrele oficiale ne arată că, în Uniunea Europeană, sunt şapte ţări - şi anume, Belgia, Danemarca, Irlanda, Olanda, Austria, Finlanda şi Suedia - care au populaţii mai mici, unele mult mai mici decât populaţia României, dar au totalizat creşteri economice mult mai mari. Ca să dau un singur exemplu, edificator însă, voi nota că Irlanda, cu o populaţie de 4,7 milioane de locuitori, a realizat un PIB de 366 de miliarde de euro; în timp ce România, cu 17 sau 18 milioane de locuitori, a făcut un PIB de numai 218 miliarde de euro. Iar acest raport nu va arăta semnificativ diferit în analizele pentru 2021, fapt ce arată că nu avem motive să ne despărţim râzând de 2021, pentru că acest raport nu se va  schimba  mulţi ani de aici înainte.

Care e cauza? Din 700.000 de firme, câte avem în România, 30 sau 40 la sută au capital negativ. Ceea ce înseamnă că au datorii  mai mari decât întreaga lor avere. Vreo sută  de mii de firme  sunt pe „linia de plutire”: nu pierd şi nici nu câştigă. Rezultatul lor economic fiind nul. Multe altele  au pierderi acumulate ani în şir. Pierderi permanente. Firmele bune, care câştigă bani, au însumat  un profit net valoros în comparaţie cu toate celelalte, dar insuficient pentru o ţară europeană aflată pe locul şase ca număr de locuitori,  chiar fiind cifra indicată de Ministerul Sănătăţii. Aceste firme au câştigat totuşi, au adus bani în visteria ţării. Numai că firmele care cheltuiesc mai mult decât câştigă, irosind forţă de muncă şi capital, au pierdut zeci de miliarde  de lei.

 Dacă suma pierdută ar fi fost… profit, România – la 31 decembrie 2021 – ar fi întrecut Cehia în clasamentul creşterii economice. Si alte câteva ţări cu populaţii mai mici.  Cum s-a ajuns aici? Mulţi nu cred, dar adevărul este că societatea românească a pierdut cursa pentru educaţie economică. În consecinţă, la noi nu este dominantă ideea că unei ţări nu îi va fi greu să reuşească atunci când toate forţele – cele din natură, din oameni şi de pe pieţele financiare – îi sunt favorabile. Dacă vrea să arate însă ceva lumii… să arate cum poate urca atunci când împrejurările îi sunt defavorabile. Privind tabloul economic, vedem una dintre cauzele puternice ale faptului că, în Uniunea Europeană, de nenumărate ţări ne despart limite culturale şi tehnologice, prejudecăţi sociale, neobişnuinţa de a înota în apele repezi ale economiei globale. De aici decalajele.

Ar fi aşadar firesc ca, în înaintarea ţării, important ar fi  să plecăm de la integrarea în ordinea globală şi în noua aspiraţie globală la competitivitate. Dacă vrem să obţinem în economie, cât mai repede, nu doar un ritm care să grăbească creşterea economică, ci şi un PIB sustenabil, cu o structură nouă, cu valori adăugate care să genereze bunăstare pentru o mai mare parte a populaţiei, una dintre marile condiţii obligă la o schimbare radicală în procesul educaţional.